România, knock-out!

    Deşi n-am înţeles niciodată de ce boxul este considerat a fi nobila artă, din punctul de vedere al performanţelor sportive, România a avut reprezentanţi de seamă pe plan internaţional în acest domeniu. A fost disciplina la care ţara noastră câştiga cu o constanţă de metronom medalii de aur, argint sau bronz în competiţiile de anvergură, iar de la Revoluţie încoace panoplia trofeelor a fost îmbogăţită şi cu câteva titluri de campioni mondiali la profesionişti. Victorii răsunătoare, onor celor ce şi-au lăsat dinţii ori şi-au deschis arcadele în ring pentru triumful tricolor!  

Pe undeva, mă gândesc că talentul acesta în ale pugilatului nu derivă din faptul că am fi un popor violent, ci pentru că România însăşi este o sală de antrenament prin excelenţă. Ca să o spun pe şleau, este un sac uriaş de box, lovit neîncetat cu directe de dreapta, de stânga, la figură, sub centură, din toate unghiurile şi poziţiile, cu sau fără mănuşi. Construcţia unui astfel de sac nu ridică probleme tehnologice deosebite, iar materie primă se găseşte din abundenţă pe aste plaiuri mioritice. Câteva milioane de cetăţeni, pe post de nisip, vârâţi cu lopata într-o paporniţă confecţionată din piele de provenienţă bovină, după care îi sunt ataşate nişte lanţuri la gură şi, în final, se atârnă de grinda şurii, precum spânzuraţii din pădurea lui Rebreanu. Este garantat patru ani, după care poate fi schimbat tovalul, dar se păstrează nisipul.

Cam asta-i România, iar dacă tot a fost căutat atât timp brandul de ţară, zău de pricep cum de a fost omis tocmai sacul de box!? Credeţi că este deplasată metafora? În nici un caz! Uitaţi-vă ce se întâmplă în acest fatidic an, 2009, între hotarele carpato – dunărene – pontice şi veţi înţelege şi fără subtitrare! Prima lovitură, în pateul cu ficaţi, ne-a dat-o criza economică mondială, când nici nu păşiserăm bine în ring alături de echipa Europei. Chiauni şi duşi de cap, nici n-am apucat să ridicăm garda protectoare, toate fondurile sociale fiind prăbuşite anterior înfiinţării, motiv pentru care am fost trimişi în corzi cu câteva croşee succesive şi rapide de scandal politic stânga-dreapta, centru-dreapta, centru-stânga, stânga-stânga, toate primite în plin peste bot. În zadar sperăm la gongul izbăvitor! Este un meci la foc continuu, fără pauze, fără reprize!

Cu sângele pe nas şi sudoarea în chiloţi, aşteptăm de la alianţa antrenorilor un strop de apă sau, cel puţin, să fie aruncat prosopul capitulării. Ţi-ai găsit! În loc de apă ne procopsim cu praf în ochi, iar masajul relaxant este înlocuit cu tortura, de parcă ar vrea să ne rupă carnea de pe oase. Nu-i departe momentul! Adversarul mai are pregătite şi alte lovituri. Cele de imagine naţională au fost consumate demult, ca şi cele de moralitate, ca şi cele legislative, ca şi cele de competenţă politică. Gata, astea sunt istorie! Pentru finalul de meci ne este pregătit un upercut devastator, care să ne facă knock-out total şi definitiv, lăsându-ne laţi la podea, până când arbitrul Fondului Monetar Internaţional îşi va termina numărătoarea până la zece pe deştele-i răşchirate.

Va fi de pomină, vă spun eu! Meci de categoria supergrea, căci, deh!, vin alegerile. 

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe  2 august 2009