Găsiţi-o pe Ana!

   Săptămâna trecută, cam pe la sfârşit, presa din România şi-a făcut aprovizionarea cu marfă proaspătă. Două subiecte, de pe tot atâtea şantiere din Bucureşti, dar care au un numitor comun: optimizarea reţelei rutiere. Nu este pentru prima dată când în paginile ziarelor sau în emisiunile posturilor de televiziune sunt inserate ştiri referitoare la construcţiile de drumuri, poduri şi alte acareturi, numai că de această dată reportajele au avut un caracter aparte, dat fiind faptul că la pasajul subteran din Băneasa s-a consumat o tragedie, iar la un altul, suprateran, o comedie, deşi, pe fond, tot o tragedie este.

   În primul caz, trei muncitori şi-au găsit sfârşitul sub un mal de pământ ce i-a înghiţit de vii, iar un al patrulea, iubit de soartă, a fost smuls din ghearele morţii pe ultima sută de metri. Îngrozitor! Jalea şi doliul au lovit năprasnic trei familii pentru că n-au fost respectate de către constructor cele mai elementare norme de protecţie a muncii. Principiul lui „lasă că merge şi aşa!” a sucombat, iar trei muncitori, trei oameni, vor fi mutaţi dintr-o groapă în alta, cu cruce la cap, iar un al patrulea, după ce-şi va reveni din şocul groazei, poate considera că s-a născut din nou.

   A doua situaţie, a pasajului suprateran, din fericire nu s-a soldat cu pierderea de vieţi, ci doar cu pierderi financiare enorme. Pentru cei ce încă nu au aflat despre ce este vorba, trebuie spus că în urmă cu aproape doi ani a fost începută construcţia unui pasaj, de fapt, un pod, peste calea ferată a zonei Pipera din Capitală, cu intenţia de a fi eliminată bariera de pe artera ce leagă cartierul Băneasa de zona rezidenţială din comuna Pipera. Construcţia a mers bine-merci, conform planurilor şi preceptelor tehnologice, fiind finalizate cele două capete ale pasarelei. Abia când urma să fie închis arcul structurii, prin ataşarea elementului central, a fost constatată o eroare de proiectare ce va face, cu siguranţă, istorie. Înălţimea maximă a podului corespunde cu nivelul la care se află magistrala reţelei electrice feroviare de înaltă tensiune, iar cum cablurile trebuie să treacă musai pe sub pod, variantele de a mai fi salvat ceva din investiţia ce se ridică la circa 12 milioane de euro sunt reduse la două: fie va fi coborât terasamentul, precum albia unui râu, fie vor fi turtite, aplatizate, locomotivele.

   Totuşi, exemplele de mai sus au şi un alt punct comun, dar nici pe departe singular, cel al antreprenorilor străini: spanioli la Băneasa şi, se pare, chinezi la Pipera – Tunari, însă mai trebuie adăugaţi americanii de la Bechtel şi turcii de la Enka, cei care în cinci ani au predat tot atâţia kilometri din Autostrada Transilvania, apoi italienii de la Italstrade şi, iarăşi, turcii de la Yuksel, firmele implicate în Autostrada Soarelui etc, etc. Cum, necum, marile proiecte de infrastructură din România au fost câştigate, prin licitaţii, de către firme străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care, de ani de zile, ne ţin dintr-un „tun” în altul, fiind acoperite de nişte contracte prost gândite la semnare şi, în consecinţă, derulate tot aşa. Ca s-o spunem cinstit, aceste firme nu sunt altceva decât nişte antreprenori, care, la rândul lor, subcontractează altor firme, de regulă româneşti, munca fizică efectivă, pornind de la logistică şi până la mâna de lucru. Partea de management revine antreprenorului, adică străinilor, iar restul este aruncat în cârca executantului propriu-zis, ce va fi pus în situaţia de a se încadra într-un plafon de costuri impus de către semnatarul principal al contractului, plafon din care trebuie să-şi scoată şi cel din urmă profitul, că doar nu o fi vreun prost.

   Aşadar, să clarificăm manevra de pe urma căreia unii, puţini, îşi umflă conturile cu profituri grase, iar alţii sunt nevoiţi să strângă cureaua până-şi lipesc burta de spate. Să presupunem că antreprenorul câştigă licitaţia pentru o sumă estimată la 100 de milioane de euro, apoi pasează contractul altei firme, autohtonă, înjumătăţind din start valoarea totală. Pentru ca profitul să fie cât mai mare, constructorul reduce drastic costurile suplimentare, inclusiv pe cele ce ţin de protecţia muncii, mizând astfel ca la finalul lucrării să-i rămână în buzunar măcar 10-15 procente din valoarea contractului subcontractat. Aceasta-i reţeta simplă, din două ouă şi câteva grame de ulei, dar pentru cei ce doresc o papară mai consistentă, vor fi adăugate şi alte ingrediente. Cum ? Simplu! Când comanda cu pricina şi-a tocat fondurile contractuale, sunt solicitate suplimentări, invocându-se tot felul de motive. Statul , se ştie, va plăti, va plăti, va plăti, iar în final va fi recepţionată o lucrare de proastă calitate, cu termen de predare depăşit, dar de câteva ori mai scumpă decât oriunde în lume.

   Nu ştiu de ce, dar trăiesc senzaţia unui deja-vu, amintindu-mi cât s-a chinuit meşterul Manole să înalţe ctitoria lui Negru Vodă. Pe Ana, unde o găsim?

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 27 mai 2009