Gabriel Liiceanu & Co!

   Joi seara, la oră târzie totuşi, m-am desfătat în faţa televizorului cu…inteligenţa. Nu a mea, ci cu a unui reprezentant de marcă al intelectualităţii româneşti, un filozof pursânge: Gabriel Liiceanu.

  Invitat să compară pe micul ecran într-un talk-show în care, obsesiv de obişnuit, subiectul discuţiei urma să fie preşedintele ţării, Traian Băsescu, ale cărui ultime perle trebuiau disecate la nivel de vase capilare, domnul Liiceanu nu s-a lăsat prins în cursa moderatorului şi cu atât mai puţin în mizeria pregătită din vreme în găleţile ce aveau să fie aruncate pe parcursul emisiunii în faţa şefului statului. Nici pe departe! Cu rafinament şi abilitate, Gabriel Liiceanu a adus de fiecare dată discuţia în matca bunului simţ şi a adevărului, refuzând categoric să pactizeze cu bârfa ori cu tendinţa vădită de manelizare a unei dezbateri proiectate împotriva preşedintelui. De fapt, Domnia Sa a oferit o autentică lecţie de logică şi comportament, dar nu numai breslei jurnaliştilor, ci, mai ales, tuturor românilor, cărora le-a demonstrat fără echivoc faptul că pentru a câştiga respectul celor din jur trebuie mai întâi să te respecţi pe sine, apărându-ţi principiile de etică şi moralitate, fără nici un compromis.

   Într-o pleiadă de nonvalori, mediatizate excesiv în emisiuni văduvite de subiecte şi consistenţă, notorietatea autentic intelectuală a lui Gabriel Liiceanu a fost strălucitoare, în ciuda modestiei demne afişate. Forţa acestui om a fost atât de covârşitoare, încât structura emisiunii a fost schimbată din mers. Pe de-o parte, vehemenţa combativă a moderatorului, Adrian Ursu, s-a estompat miraculos, iar pe de altă parte, echipa tehnică a fost nevoită să renunţe la materialele video pregătite pentru demolarea lui Traian Băsescu. Practic, am fost martorul unei emisiuni modificate totalmente faţă de ce s-a dorit iniţial, la sfârşitul căreia, chiar dacă n-au făcut-o făţiş, atât Emil Hurezeanu, în calitate de invitat, dar şi de opozant, cât şi gazda de drept, Adrian Ursu, au fost nevoiţi să se recunoască învinşi.

   Totodată, mărturisesc că deşi aş fi dorit să savurez îndelung din gândirea rostită a lui Gabriel Liiceanu, un gust amar mi-a invadat sufletul abia pansat cu încântare. Mă gândeam că dacă un singur om, preţ de o oră şi ceva, a reuşit să lumineze cu atâta putere, ce câştig enorm ar fi pentru români prezenţa în emisiuni dezbatere şi a altor zeci de intelectuali, valori incontestabile, ce sunt abandonaţi de către mass-media într-o inexplicabilă condamnare la anonimat.  Cred însă că m-am grăbit spunând că n-ar avea explicaţie reducerea la tăcere a exponenţilor culturii şi gândirii româneşti, pentru că, indubitabil, nici nu se doreşte ca un Andrei Pleşu, un Horia Patapievici, Gabriel Liiceanu şi mulţi alţii să-şi ajute compatrioţii să discearnă cu propriile minţi! Cum credeţi că ar fi posibil ca analiştii de mahala, vedetele de opincă ori ziariştii hrăniţi cu detergent pentru o spumegare abundentă ar ceda celor ce li se cuvin de drept piedestalele pe care s-au cocoţat precum impostorii?

   Într-o ţară în care nonvaloarea este promovată sistematic de ani buni, formatorii de opinie, partizani ai unor ideologii meschine, şi-au atins în mare măsură scopurile: scandaluri perpetue, manipulare, decădere morală, diversiune, transformând-i pe români în masă manevrabilă.

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 21 iunie 2009