Parafrazându-l pe I.L.Caragiale, care în pierduta sa scrisoare menţiona că fiecare ţară îşi are faliţii săi, tot aşa, fiece naţiune îşi are mafioţii săi, tagmă răsărită din şpiţul Cizmei italice şi care s-a extins ca o pecingine până-n creştetul lumii.
În atare condiţii, cum putea face România excepţie? Dacă tot ne-a rămas cernoziomul necultivat cu grâne, legume şi alte vegetale ale agriculturii, măcar bălăriile să consume din caloriile soarelui şi din seva pământului, mai ales că spinii şi ciulinii asigură din plin perenitatea imaginaţiei artizanale din care rezultă minunatele bucheţele de imortele, alcătuite într-o combinaţie cromatică fără cusur: alb, roşu, albastru, mov. Ăştia sunt mafioţii noştri! Uscăciuni colorate strident cu sprayul, în nuanţe de Armani, cu pigment de limuzină, cât mai Maybach cu putinţă, şi cu ornamente masive din aur şi platină pe la gât şi pe la mâini.
La noi, mafiotul nu stă ascuns, ci, dimpotrivă, se expune ostentativ. Având pretenţii elitiste, pozează-n floare diafană, iar în bătaia vântului de Bărăgan îşi strigă în gura mare individualitatea şi supremaţia, proliferând adjective obscene împotriva legii şi a exponenţilor săi, dar, mai ales, îşi cumpără şi vinde imaginea falsă pe canalele mass-media. Trist şi grav în acelaşi timp este faptul că sunt destui sărmani cu duhul care să-i creadă, orbiţi de strălucirea exterioară, căci, din interior, doar mizeria răzbate. Declarata luptă împotriva Mafiei este doar praf pentru ochii prostimii, flămândă şi veşnic aşteptătoare de miracole, dar care, pentru un codru de pâine, le dă girul votului de încredere. Ca să vezi cum este lumea! Pomana îngraşă, iar ajutorul social de la Stat le lipeşte burta de spate.
Nu-mi permite nici timpul şi nici spaţiul pentru o amplă enumerare, însă cu două exemple elocvente cred că voi acoperi descrierea anterioară a mafiotului român: Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali. Priviţi-i cu atenţie! Primul parcă-i întruchiparea Naşului interpretat de Marlon Brando. Doar când îl vezi cu ochelarii ăia, întunecaţi precum îi este sufletul, şi îţi dă fiori pe şira spinării! Când deschide gura, îşi varsă fierea pe oricine, înjură şi beşteleşte cu spume la gură, transpiraţia-i este acid sulfuric, iar când respiră ofileşte tot în jurul lui. Clanul său, PRM-ul, îi sărută slugarnic ghiulul fără să crâcnească, de frica mazilirii, iar la cuvântările „supremului” stau ca marionetele, în poziţie de drepţi, de parcă-s împăiaţi. De la osanalele dedicate Elenei Ceauşescu, Vadim Tudor n-a mai produs nimic „glorios”, dar pretinde că subzistenţa sa şi trâmbiţatele acte de caritate rezultă din vânzarea celor două ziare pe care le patronează. Doar un dus de-acasă poate crede asta!
Al doilea, Gigi Becali, este şi mai relevant. Palatul, limuzina sau echipa de fotbal Steaua Bucureşti, moşiile ori afacerile, ştiute sau nu, sunt deja de notorietate, însă toate acestea, plus mediatizarea excesivă, i-au dat putere atât de multă, încât s-a drogat cu ea. Ca om, este irecuperabil de rudimentar, însă în credinţa sa fariseică îşi închipuie că este un arhanghel în pas cu moda. Grandoman, înzorzonat cu aur pe mâini şi pe sub cămaşa descheiată la trei nasturi, mătănii de chihlimbar plimbate printre degete de parcă ar fi într-o veşnică rugăciune, ţoale scumpe, dar care-i stau precum şaua pe vacă şi multe alte atribute l-au transformat pe ciobanul Gigi într-un bădăran copiat după modelul Al Capone. Dacă toate acestea ar descrie doar un parvenit lamentabil, alerta nu s-ar justifica, numai că valiza cu bani, răpirea, sechestrarea şi rănirea unor persoane, fie şi interlopi, în numele unei justiţii proprii, cumpărarea voturilor politice şi, mai nou, surprinzătoarea decizie a magistraţilor de a-i da liber către Bruxelles fac din Gigi Becali un personaj din ce în ce mai periculos pentru ţară.
Dacă astfel de indivizi câştigă încrederea românilor, atunci, să mă ierte Dumnezeu, nu mai avem nici o speranţă!
Cristian Lodroman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.