Hămesitul umflă preţul

   Nu pricep şi pace! Îmi fac ochii roată şi urechile pâlnii şi tot nu înţeleg de ce produsele româneşti sunt rare, de slabă calitate, dar scumpe în raport cu cele din import. Nici cu serviciile nu stăm mai altfel. Practic, în orice domeniu de activitate, preţurile sunt umflate precum râurile după o ploaie torenţială, însă toată lumea se vaită de câştiguri minore, ba, chiar de minusuri la profit, în timp ce „ceilalţi” îşi freacă mâinile a treabă bună şi teşcherea plină.

   Nici nu ştiu cu ce să încep! Păi, haideţi să punem lupa pe industria alimentară mai întâi, că tot au fost aduse în discuţie pe la televizor recoltele de căpşuni şi cireşe. Banal, nu? Aparent, da, numai că dacă n-am trece superficial peste acest exemplu, ne-am da seama că este cât se poate de bizar. Pieţele şi hipermarketurile sunt burduşite cu astfel de produse. Frumoase, apetisante, ambalate tentant, tratate cu tot felul de substanţe ca să le fie sporită rezistenţa în timp, deci tot tacâmul pentru o faţă comercială. Preţul? Hmm!, acceptabil, în condiţiile în care pe lângă costurile fireşti ale agricultorului mai sunt incluse cele de ambalare, transport, vamă, vânzători intermediari şi cei finali, toţi cu adausuri consistente. De partea cealaltă, produsele noastre, autohtone. Mici şi urâte, netratate, nespălate şi neambalate, transportate cel mult 300 de kilometri, iar pe tarabe ajung scofâlcite şi viermănoase, dar la un preţ cu puţin sub al celor din import. Cum o fi posibil ca spaniolul să producă o căpşună cu un ban, iar ale noastre să coste 10 bani, luând în considerare că unele dintre costurile adiacente recoltei propriu-zise sunt eliminate la noi?

   Haideţi să luăm un alt caz: prestările de servicii! Cele din turism sunt de notorietate şi nu mai are rost să le pun pe tapet, deşi tare aş vrea să ştiu prin ce minune  un sejur în Bulgaria, Grecia sau Turcia poate costa în jur de 300 de euro, cu transport, mâncare, plus comisionul agenţiei, iar la noi să scoţi din buzunare de două ori mai mult şi ca „bonus” să fii întâmpinat cu o moacă acră la recepţie sau la restaurant? Mă gândeam la altceva pentru exemplificare, mai simplu, ceva de genul unui service auto. Cum de-or reuşi, să zicem ungurii, ca pe sume de bun-simţ să-ţi repare o maşină în timp mai scurt, cu piese originale (comandate şi transportate la atelier, cu toate taxele incluse), la o calitate superioară, în timp ce la noi o reparaţie la o avarie minoră se întinde pe câteva săptămâni, piesele de schimb costă aproape dublu, iar lucrarea este făcută în doru’ lelii, în ciuda spăgilor grase date în stânga şi în dreapta? Ce-o mai fi de spus când încapi pe mâinile notarilor, stomatologilor, ale celor de la deratizare şi alte multe mâini ce smulg cu ghearele banii din portofele?

   Poate că cele mai aberante exemple sunt de regăsit în construcţii. Ee!, aici chiar că trebuie să fii doxat bine de tot ca să pricepi cum de un apartament cu două camere costă cât unul cu 3-4 din altă ţară europeană sau cum de un kilometru de autostradă, denivelată şi cu gropi, peticită şi cârpită din primul an de exploatare, este de cel puţin trei ori mai scumpă decât suratele sale, din orice colţ de lume, fără să facem abstracţie că şi timpul de execuţie este multiplicat considerabil. Nu or fi, domnule, tot utilajele alea, n-o fi aceeaşi tehnologie, cimentul şi asfaltul au cumva în compoziţie diamante, o fi pământul mai tare la noi sau o avea mai multe râme? Imposibil de răspuns!

   Totuşi, la toate aceste semne de întrebare mă risc cu o explicaţie, care, recunosc!, ţine mai degrabă de intuiţie, deci fără susţinere de specialitate, după cum nici termenul pe care-l voi folosi nu va avea echivalent în fişele tehnice: hămeseala! Nu este academică, însă hămeseala defineşte mentalitatea celor ce au transpus economia de piaţă într-o formă ceva mai elevată a bişniţei, tradusă prin adausuri comerciale mari, care, în medie, dublează preţul final. Conceptul de a vinde mult şi ieftin nu este agreat în România, acesta fiind înlocuit cu opusul său, de a vinde puţin şi scump, practică specifică şi consacrată la scară naţională, dar care, în consecinţă, a amendat catastrofal producătorii şi prestatorii interni, ce au pierdut competiţia cu cei externi.

   Este suficient să mergeţi la piaţă, unde, pe zeci de tarabe alăturate, vă sunt oferite aceleaşi roşii, la preţ identic. Nici unul dintre vânzători nu este dispus să coboare măcar cu câţiva bănuţi sub cel afişat de vecinul său. Stupoarea este cu atât mai mare de vei intenţiona să-i cumperi produsul chiar din grădină şi când hămesitul te va întâmpina cu replica: „Nu-ţi convine, cumpără de la piaţă, că tot atât costă!”

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 12 iunie 2009