A fost odată, ca niciodată în Europa, o Revoluţie, căci de n-ar fi fost, nu s-ar povesti, cu atât mai mult cu cât la finele acestui an România va omagia 20 de ani de la vâltoarea evenimentelor în urma cărora şi-a câştigat dreptul la libertate, dar nu şi la adevăr. O Revoluţie pentru care s-a plătit tribut de sânge şi viaţă, fără să ştim nici acum cui anume!
În ţara basmelor şi a minciunilor, a mai fost cândva, 13-15 iunie 1990, şi o Mineriadă, o revoltă spontană, dar bine pregătită în laboratoarele diversioniste. Brutală, devastatoare, cu morţi şi răniţi ca-n decembrie 1989. Nici de acestă dată nu ne-a fost dat să aflăm cine şi-a pavoazat drumul cu cadavre şi cu lacrimile familiilor îndoliate. Lumina adevărului n-a răzbit întunericul!
În ţara basmelor şi a minciunilor, a mai fost cândva, 13-15 iunie 1990, şi o Mineriadă, o revoltă spontană, dar bine pregătită în laboratoarele diversioniste. Brutală, devastatoare, cu morţi şi răniţi ca-n decembrie 1989. Nici de acestă dată nu ne-a fost dat să aflăm cine şi-a pavoazat drumul cu cadavre şi cu lacrimile familiilor îndoliate. Lumina adevărului n-a răzbit întunericul!
Două evenimente de tristă amintire, pecetluite cu gloanţe şi cu bâte în istoria noastră, multe semne de întrebare, nici un răspuns, un singur personaj: Ion Iliescu, preşedintele celor două mandate şi jumătate, preşedintele şcolit în Piaţa Roşie a KGB-ului, preşedintele care a dat comanda plutonului de execuţie în ziua Moşului îmbrăcat în roşu, preşedintele celor trei trandafiri roşii, preşedintele cu gura de la o ureche la cealaltă ce se făcea roşu de mânie pe timpul Golaniadei şi ori de câte ori o manifestare contestatară îi tulbura tihna neocomunistă din jilţul Cotrocenilor, preşedintele pe vremea căruia până şi cucuveaua amuţea în turlă când poporul se căina strigând: "Păcat, păcat de sângele vărsat!" Prea mult roşu!
Au fost spălate caldarâmurile, ţara şi-a lins rănile, justiţia a pus batista pe ţambal, istoria a rămas cu două pagini înroşite, dar incomplete, iar Ion Iliescu şi-a lăbărţat încă o dată pe faţa-i schimonosită zâmbetul sadic şi cu asta, basta! Pentru evenimentele din decembrie '89 au fost condamnaţi generalii Stănculescu şi Chiţac, iar pentru Mineriadă a fost trimis după gratii liderul ortacilor, Miron Cozma, trei ţapi ispăşitori cărora le-au fost plătită tăcerea. Primii doi sunt prea bătrâni şi bolnavi pentru a fi lăsaţi să moară în închisoare, iar preamăritul luceafăr al huilei (nu pot folosi majuscula!) a devenit milionar în euro pe timpul detenţiei.
Deşi pătat, atât pe mâini, cât şi în conştiinţă, Ion Iliescu nu mai are nimic de împărţit cu nimeni. Deconturile sale s-au încheiat! Pentru Revoluţie n-a avut nici măcar o chitanţă, iar dosarul (240 de volume) Mineriadei s-a prescris. Punct! Ce importanţă mai are că ne-a cerut să fim mulţumiţi că prin asasinarea Ceauşeştilor, de Crăciun, a potolit astfel riposta teroriştilor inexisenţi, iar la venirea minerilor a mulţumit acestora pentru simţul lor civic? Cine mai pare dispus să-şi complice existenţa cu întrebări ce nu-şi vor găsi în veci răspunsurile, nici măcar asupra faptului că pe timpul mandatelor sale intelectualilor le-au fost măsurate cârcile cu lungimi de bâte şi răngi, iar filozofia proletară le-a fost vârâtă-n cap cu şuturi de bocanci şi cu pumni în gură? Pe vremea sa, când trebuia să muncim fără a gândi, inteleactualitatea a fost sinonimă golanilor fără căpătâi, iar cei cu patalama studenţească erau gratulaţi cu "băi, animalule!"
În schimb, cel pe al cărui Buletin de Identitate sunt trecute mii de grupe sangvine ţine lecţii de morală politică, este mentorul unui partid cameleonic şi distructiv, arată cu degetul spre ce-i bine şi ce-i rău, bolborosesşte din sinergia faptelor doctrine şi ideologii, îşi promovează discipolii corupţi şi înavuţiţi, face şi desface fîţiş sau din umbră, strânge voturi.
Halal să ne fie!
Cristian Lodroman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.