Şirul, Ordinea, Grămada

   Ce-i lipseşte românului pentru a fi mulţumit, cât de cât, de ţara în care trăieşte, o ţară în care Dumnezeu a fost generos cu relieful şi cu bogăţiile sale? Greu de răspuns! De fapt, cel mai dificil ar fi să le punem într-o ordine, aşa, una sub alta, începând cu numărul 1 şi de la el în jos să le înşirăm pe toate, câte or fi.

   Vrând, nevrând, în şapou am folosit două cuvinte: şirul şi ordinea, care, pe fond, pot fi convergente sau divergente, dar nu între ele două, ci luate împreună, în tandem. Şirul, împrumutat de la „pieile roşii”, ne duce cu mintea la o anumită disciplină în deplasarea comunităţii prin spaţii înguste, adică ordonat, în ordine. Noi, românii, am parodiat sensul, transformându-l în : „Unul câte unul, în şir indian, sub formă de grămadă!” O fi ea glumiţă, dar când pe aste plaiuri totul se petrece de-a valma, chiar că nu-ţi mai arde de râs. Se spune că în orice haos există, în cele din urmă, şi o ordine, dar, aşa cum am afirmat şi cu alte ocazii, conceptul poate fi valabil oriunde în Universul acesta, nu şi în România. La noi, degringolada este…perfectă, iar odată atins acest punct nu mai putem pune în discuţie nici haosul, nici ordinea. Trebuie inventate alte cuvinte!

   Chiar dacă la această stare de fapt avem cu toţii o contribuţie - căci, cinstiţi să fim!, neimplicarea în a combate sau remedia ceva înseamnă acceptarea intrinsecă a rezultatelor – românul nu prea dispune de repere pentru care ar fi mulţumit. Revenind la întrebare şi la „şir”, pentru revendicarea primei poziţii a clasamentului s-ar da lupte grele, ca urmare a faptului că multe dintre motivele cauzatoare de insatisfacţii ar fi prioritare. Poate că peste lipsurile materiale sau de altă natură s-ar trece mai uşor cu vederea, dar, la modul general, naţiunea reclamă un alt gen de handicap: Dezordinea.

   Acolo unde ordinea este absentă sau deficitară, nesiguranţa cetăţeanului creşte invers proporţional, în schimb îi vor fi reduse la minimum capacităţile de orientare. Pe orice individ l-ai introduce într-un labirint, fără hartă, fără busolă dar cu lumina stinsă, va intra în panică, iar în tentativa bezmetică de a găsi ieşirea, cu siguranţă că se va da cu ţeasta de toţi pereţii. Plin de vânătăi şi de cucuie credeţi că-i mai arde de  râs? Doar să fie masochist! Dacă nefericitul mai suferă şi de claustrofobie, treaba-i gata, nu-i mai scoţi ochii din fundul capului nici cu ranga!

   Viaţa de zi cu zi relevă tocmai acest aspect, că românul este dezorientat. Nu are un azimut, să ştie şi el că a pornit dintr-un loc şi va ajunge în celălalt, urmând indicatoarele potecii. Cu drumul greu este învăţat şi chiar dacă face mărunt din buze, măcar să ştie că nu merge ca boul, când la deal, când la vale. Ceva reguli (să le spunem legi) ar fi, doar că sunt scornite alandala şi aplicate facultativ. Unde mai pui că legea de azi s-ar putea ca mâine să fie modificată, iar poimâine anulată. Nimic nu-i sigur, totul este relativ! În atare condiţii, rari mai sunt temerarii ce se încumetă să mai facă efortul de a purcede la drum, asumându-şi totodată riscul ca după câţiva paşi să dea de zid, ca mai apoi, de-a-ndăratelea, ca-n jocul acela cu zaruri, „Piticul Barbă-cot”. Decât să piardă timp şi energie, cei mai mulţi preferă să stea pe buturugă, la umbră. Din două, pierderea-i doar una: unitatea de timp.

   Fără câteva luni, România şi-a consumat 20 de ani de haos, răstimp în care guvernele perindate, în şir, unul după altul, n-au fost capabile să pună în ordine o relaţie extrem de simplă în legislaţie: Cauză – Necesitate – Elaborare – Aplicativitate – Control – Pedeapsă – Efect.

   Iată un Şir din care ar rezulta Ordinea!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 14 mai 2009