Acarul Păun

   Nu am scris niciodată despre asigurările din România, deşi este o activitate cu o piaţă destul de activă şi care, la o primă vedere, pare aliniată normelor internaţionale. N-am făcut-o nu pentru că n-am vrut, ci pentru că nu aveam habar despre ceea ce înseamnă să fii semnatarul unei poliţe de asigurare sau să te confrunţi cu o situaţie în urma căreia ar trebui să beneficiezi de avantajele acesteia. Până acum!

   Şi la noi, ca-n multe alte ţări, sunt lansate diverse servicii de asigurare, însă paleta acestora nu este atât de dezvoltată ca, de exemplu, în America, unde poţi încheia un astfel de contract şi pentru unghia de la picior. Totuşi, din câte ştiu, opţional, viaţa sau integritatea fizică, anumite valori ori casa sunt incluse în regimul asigurator. Un statut aparte îl au conducătorii auto. Pentru ei, termenul de opţional are referire strictă în ceea ce priveşte poliţa ce acoperă daunele provocate propriului autovehicul, acel CASCO, dar mai este una, de această dată obligatorie, ce ia în calcul numai avariile provocate terţilor şi este cunoscută sub numele de RCA. Cu alte cuvinte, şoferul considerat păgubit într-un accident auto îşi va putea repara automobilul în virtutea poliţei de asigurare încheiate pe numele celui ce a provocat evenimentul.

   Până aici, totul pare în regulă! Mda!, numai că realitatea este cu totul alta. Din acest moment, discrepanţele dintre asigurările din România şi cele din ţările cu un nivel superior de civilizaţie sunt copleşitoare şi explică în mare măsură de ce în urma unei coliziuni, fie şi uşoară, cel de la volanul „şifonatei” mai întâi se năpusteşte cu pumnii şi picioarele pe celălalt şofer şi abia apoi dă curs formalităţilor procedurale. Cel cu comportament demn de epoca de piatră ori a mai păţit-o, ori ştie calvarul ce-l aşteaptă, din relatările altora. Deşi păgubit, el va trebui să-şi pregătească trusa supravieţuirii, ce va conţine, obligatoriu, următoarele: Un flacon cu calmante; cel puţin o pereche de pantofi în plus; un portofel mai dolofan cu bani (exclus mărunţişul!); o agendă telefonică, care să includă şi numărul unui avocat; harta oraşului, plus articole igieno-sanitare, din care să nu lipsească aparatul de ras pentru bărbaţi, respectiv trusa de farduri pentru doamne, în eventualitatea că n-aţi dori să arătaţi precum Tutankamon. Un ultim sfat: eliminaţi calendarele din preajmă şi reprogramaţi-vă concediile!

   Credeţi că exagerez? Vă dezamăgesc! Nu este un scenariu de film, ci adevărul gol-goluţ. Goluţ, dar murdar! Pentru a nu risipi spaţiul textului, am să înşir pe rânduri, nu pe coloană, tributul pe care-l plăteşte păgubitul, vinovat doar pentru că s-a aflat în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit. Dacă evenimentul nu s-a soldat cu victime, autoturismul trebuie deplasat la o secţie specială a Poliţiei (de accidente uşoare), iar dacă la toată supărarea soarta mai adaugă şi neşansa  ca maşina să necesite remorcarea şi dacă are habar de o firmă prestatoare, contravaloarea serviciului de transport va fi achitat tot de către păgubit. După multe ore pierdute pentru actele necesare şi o primă constatare, vehiculul avariat mai are de făcut două drumuri (depozitare şi service), plătite, evident, de cel căruia îi strica prea multă linişte în viaţă. Abia ajunşi la service (numai unul agreat de către asigurator) veţi obţine o programare din partea unui agent constatator al firmei de asigurări, de fapt, al unei bănci, ceea ce mai adaugă câteva zile de aşteptare. Fiind necesară prezenţa proprietarului la întocmirea dosarului de daune, indulgenţa şefilor de la serviciu trebuie să accepte o absenţă de câteva ore, posibil cu un minus la salariu. După alte două, trei zile, atelierul de reparaţii va remite devizul costurilor către asigurator, unde va fi supus dezbaterilor privitoare la acceptul de plată. În cazul în care avariile sunt relativ minore, documentele pot fi eliberate după alte trei, patru zile, dar dacă ghinionul şi-a ales ca victimă o maşină scumpă există riscul de a fi depăşit un anumit plafon, rezultat din nu ştiu ce calcule, iar din acest moment este recomandabil câte o electrocardiogramă zilnică, dar şi contactarea unui avocat, luând calea tribunalului, unde…nu se ştie!

   Expunerea de până acum, deşi pare abracadabrantă, este incompletă. Tevatura prin care este condamnat să treacă cel ce a avut neşansa fatidicului este mult mai complexă, iar pagubele colaterale ar presupune încă o listă. Mai trebuie adăugat că în toată nebunia asta se regăsesc bănci cu nume de referinţă din ţară şi pentru că sunt direct implicat, o astfel de experienţă îmi este oferită tocmai de către Banca Comercială Română, un brand cunoscut şi peste hotare. Trecem peste faptul că în Occident asiguratorul vine în sprijinul păgubitului, oferindu-i acestuia un autoturism la schimb pe perioada reparaţiilor, dar de aici şi până la aţi fi pierdut sau neglijat dosarul mai bine de două săptămâni spune multe despre noţiunea de respect faţă de client.

   Acarul Păun, vinovatul fără vină, are de plătit cu vârf şi îndesat, pentru că, aşa cum am mai spus-o de „n” ori până acum, legislaţia românească apără orice interes, mai puţin pe cel al cetăţeanului!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 19 mai 2009