Conspiraţie antinaţională (2)

- continuare -

   Acolo şi atunci când alianţa PSD – PNL nu are la dispoziţie timpul necesar manevrelor de după perdea, acţionează făţiş şi brutal, cu tupeu maxim şi după pofta muşchilor. Obiectivul imediat ce trebuie demolat este acest Guvern Boc 2, adică ceea ce a mai rămas după ce Geoană şi-a retras oamenii din componenţa Executivului. Pentru acest demers, sunt disponibile câteva variante, dintre care moţiunea de cenzură este cea mai la-ndemână. Oricare dintre cele două partide poate depune moţiunea, iar în Parlament va fi susţinută prin voturile celuilalt şi, uite aşa!, Guvernul ar pica în secunda doi. Trebuie ştiut însă că o moţiune de cenzură nu poate fi depusă anterior asumării răspunderii pe o lege sau pachet de programe. Cu alte cuvinte, nu poate fi amendată o faptă, înainte ca aceasta să fie comisă. Ei bine, PSD şi PNL au făcut-o! Nu oricum, ci încălcând grav tocmai Constituţia ţării, în care se spune că semnatarii unei moţiuni de cenzură, respinsă ori ba, nu mai au dreptul de a mai da încă o dată cu carandaşul în aceeaşi sesiune parlamentară. N-a fost doar un semnatar, ci toată trupa de şoc pesedisto-penelistă!

   Totuşi, de ce trebuie să cadă acest Guvern, care, de bine de rău, are o susţinere aproape dublă comparativ cu cea a cabinetului Tăriceanu 2, dar care a rezistat la guvernare mai bine de doi ani, evident, graţie proptelelor PSD? Explicaţia este limpede ca lumina zilei! Chiar dacă perspectiva alegerilor anticipate nu intră în discuţie, conform legislaţiei, „echipa de fotbal” (cei 11 miniştri actuali), în frunte cu căpitanul Boc (a şi fost un fotbalist cu acest nume), trebuie scoasă pe tuşă, ca să nu mai poată emite nici o lege. Nici sub forma Ordonanţelor, nici cu asumare de răspundere. Guvernul, oricare ar fi el, are în sarcină organizarea alegerilor prezidenţiale şi, prin urmare, orice drum, orice potecă ori alee ce duce spre Băsescu trebuie eliminată de pe hartă.

   Nu pot şi nici nu vreau să trec mai departe fără a-l menţiona aici pe realizatorul emisiunii „Naşul”, de pe postul de televiziune B1 TV, în speţă pe Radu Moraru. A fost singurul jurnalist care, în contextul de faţă, a pus pe tapet un aspect halucinant. Cu Constituţia în faţă, moderatorul a argumentat şi explicat pentru orice nepriceput că acţiunea din Parlament a alianţei PSD – PNL este sinonimă unei tentative de răsturnare a puterii, adică, pe şleau, lovitură de Stat.  În Dicţionarul Enciclopedic se găseşte următoarea definiţie: „Lovitura de stat este o acţiune rapidă, care urmăreşte răsturnarea regimului politic existent şi preluarea prin forţă a puterii politice în Stat de către persoane sau grupuri de persoane.” Mai este ceva de adăugat? Nu!

   Nu cred să-şi mai găsească rost menţiunea că toate acestea au fost trecute sub tăcere de televiziunile celor doi moguli ai presei româneşti. Nici măcar n-au catadicsit să nege sau, conform practicilor, să transforme iarăşi albul în negru şi viceversa. Mizând, probabil, pe audienţa superioară în teritoriu, n-au deviat nici un milimetru de la sistemul de referinţă impus de patronat: dezinformarea, manipularea şi diversiunea. În studiouri sunt invitaţi (un fel de a spune…invitaţi) aceiaşi şi aceiaşi interlocutori: sindicalişti, gazetari, analişti politici, foşti miniştri, reprezentanţi ai partidelor, care, la unison, au în repertoriu aceeaşi placă: Băsescu, Boc, Udrea şi nenorocirile pe care le comit aceştia. Demagogia şi patetismul – cu mare priză în rândul celor ce se aşteaptă să plouă cu cârnaţi, salarii şi pensii îndestulătoare şi alte procopseli – sunt atât de evidente şi de greţoase, încât îţi provoacă voma! Da, ştim că efectele crizei economice au făcut ravagii şi că foarte mulţi dintre semenii noştri au ajuns la limita subzistenţei, dar nu promisiunile iluzorii, cuvântările mieroase şi instigările politice vor rezolva problemele. Dacă se duce în mă-sa şi inflaţia, jar mâncăm cu toţii!

   În toată această Conspiraţie antinaţională s-a mai consumat un capitol, extrem de important: Serviciile secrete. Ca parte integrantă în Ministerul de Interne, domeniu păstorit de PSD, serviciile „ochiul şi timpanul” au deservit cu aservire şi autoservire partidul şi acoliţii lui Mircea Geoană. N-am fi aflat acest „secret”, dacă un tembel ca Marian Vanghelie – primar de sector, preşedinte de organizaţie şi marionetă calificată – nu s-ar fi scăpat în pantaloni, lăsându-şi slobodă guriţa aia analfabetă, moment în care a pomenit de nişte dosare ce i-au trecut prin faţa ochilor. Inutilă eschiva ulterioară de după cireş, căci faptul a fost confirmat recent de Miron Mitrea, fost lider de sindicat, fost lider în PSD-ul lui Ion Iliescu, fost urmărit penal, actualmente emigrant în tabăra „independentului” Sorin Oprescu, actualul primar al Capitalei şi candidat la funcţia de preşedinte al României, după un palmares nul ca prim edil al Bucureştiului, dar care, hopa!, şi-a început campania electorală după un reţetar arhicunoscut, aruncându-se la beregata lui Băsescu. Ba, mai abitir!, chirurgul de meserie şi-a aplecat atenţia chiar mai jos, la cocoşel (citat Oprescu), nu cu bisturiul, ci cu gura.

   Să spunem, în final, lucrurilor pe nume! România trece prin momente de criză maximă: economică, financiară, socială, legislativă, de moralitate politică şi, bomboana pe colivă, criză electorală. Acum sau niciodată, deşteaptă-te, române!

Cristian Lodroman

Iniţial a fost publicat în "Aşii Români", dar din motive necunoscute mie a fost eliminat.

  

Marţi, 13, Boc – poc!

   Marţi, 13. Guvernul minoritar al României a căzut, ca urmare a votului de neîncredere exprimat în Parlament, de către alianţa PSD – PNL – UDMR. Pentru cei superstiţioşi, asocierea dintre zi şi număr s-a dovedit fatidică pentru cabinetul condus de Emil Boc, fiind, totodată, prima demitere guvernamentală de când s-a înfiripat această democraţie originală, dar pe care o perpetuăm de la Revoluţie şi până-n prezent. Mie nu-mi arde de glume proaste şi voi spune răspicat că Marţi, 13 a fost o zi nefastă pentru ţară.

   După votarea în Parlament a moţiunii de cenzură iniţiată de liberalii conduşi de Crin Antonescu, mi-a venit în minte un gag întâlnit prin filmele în care, la un moment dat, este solicitat un voluntar dintr-un rând de militari şi care, odată cu pasul înainte, urma să-şi asume şi riscurile aferente misiunii respective. Toţi ceilalţi camarazi fac un pas îndărăt, lăsându-l în faţă pe cel mai fraier. Cam aşa s-a întâmplat şi în cazarma politicienilor noştri, doar că prostul proştilor, Partidul Democrat Liberal, a fost scos în bătaia puştii de două ori. Prima dată după actul de trădare a partidului condus de Mircea Geoană, ce i-a lăsat pe pedelişti cu izmenele în vine la guvernare, şi a doua oară când alianţa majoritară i-a scos la înaintare pentru ca toate oalele să se spargă în capul lor.

   Acum, un car de vorbe nu mai valorează nici doi bani. Faptu-i consumat, răul a fost făcut! Clasa politică a sacrificat ţara în nume personal şi tot ea, ţara, va avea de plătit nu numai ca imagine, dar şi financiar – economic. Mai grav este că minciunile şi dezinformarea continuă, dar nimeni nu manifestă nici măcar minimum de efort ca să spună adevărul. Mass-media, în mare parte, n-are nici un interes să-şi piardă materia primă, iar analiştii politici filosofează prin bălării, în funcţie de invitaţiile primite de la posturile de televiziune. Toţi sunt acum concentraţi pe mişcarea ce-o va face Traian Băsescu în zilele următoare, căruia, contrar Constituţiei, îi este impus un nou premier, în persoana respectabilului primar al Sibiului, Klaus Johannis, căruia, dacă va obţine şi girul preşedintelui în exerciţiu, îi revine sarcina de a alcătui noul Executiv. Că va fi sau nu format din tehnocraţi (specialişti), din independenţi ori de coaliţie naţională, noul cabinet va fi un vax! Vor trece zile cu duiumul până va fi încropită o echipă, alte zile până la învestire, altele până îşi vor aşeza poponeţele pe scaunele ministeriale, iar după ce vor termina de salutat şi ultimul portar al instituţiei, hopa!, na, că s-au terminat şi alegerile prezidenţiale, moment după care, indiferent de câştigător, se termină cu provizoratul şi va fi reluat procesul de înfiinţare a unui nou Guvern. Deci, ca să ne fie clar, nu 6-7 săptămâni va sta ţara în incertitudine, ci 10-14, răstimp în care prăbuşirea monedei naţionale, blocarea acordului cu FMI şi ratarea desemnării unui comisar european sunt riscuri majore şi iminente.

   Din toată povestea asta cu demiterea Guvernului Boc 2 în Parlament, de altfel previzibilă, două aspecte mi-au atras atenţia în mod deosebit. Primul se referă la atitudinea UDMR-ului, formaţiunea maghiarilor din România, ce a fost respinsă de Mircea Geoană şi PSD-ul său de la masa Executivului anterior, în timp ce PD-L a fost dispus să cedeze din boţul său de pâine câteva posturi ministeriale, drept este că din eşalonul doi, dar aveau tacâmuri şi farfurii în faţa ochilor. Acum, UDMR a simţit miros de sânge şi s-a aliat haitei, aruncându-se asupra prăzii rănite, mizând, desigur, pe şansa de a reveni la putere. Al doilea aspect are în vedere „democraţia” din interiorul partidelor ce au votat moţiunea de cenzură. Membrii PSD-PNL-UDMR şi-au depus „bilele” sub ameninţarea castrării, conform principiului comunist: „Cine nu-i cu noi este împotriva noastră!”. Mai pe şleau spus, două partide democratice (PSD – UDMR) şi unul liberal au pus sula lui Iliescu în coasta României, accentuând criza economică, financiară şi politică a anului 2009.

   Marţi, 13, Guvernul Boc a făcut…poc, iar ţara stă pe loc. Următorul pas: Băsescu!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 28 octombrie 2009

Conspiraţie antinaţională (1)

   Deşi simt că mă lasă nervii urmărind ştirile zilnice, un soi de masochism mă teleghidează spre micul ecran, în faţa căruia mă proţăpesc cu noi promisiuni şi deşarte autosugestii de a fi mai calm, mai detaşat. Nu pot! Culmea este că cel mai tare mă enervez când timpul şi faptele îmi dau dreptate, adică atunci când propriile-mi anticipaţii se adeveresc sau când văd cât de uşor sunt de manevrat compatrioţii mei, care încă n-au înţeles că nasul din dotare le foloseşte la miros şi suflat mucii, dar în nici un caz pentru a fi duşi de belciug precum vitele la abator.

   Evenimentele şi informaţiile ultimelor zile ar trebui să ridice ceaţa de pe ochii românilor, ce mai dau crezare basmelor cu pitici şi cai înaripaţi în loc să revină cu picioarele pe solul patriei mume, care, în scurt timp, nu va intra pe ultima sută a alegerilor, ci pe cea a catastrofei, o catastrofă ce-şi are obârşia într-o conspiraţie antinaţională colosală. Nu este nimic exagerat în afirmaţia anterioară, iar dovezile irefutabile divulgate de acea parte a presei, încă fidelă profesionalismului şi independenţei, certifică în mod categoric alianţele malefice şi manevrele abominabile ale acestora. Refacerea tandemului politic PSD – PNL este doar vârful aisbergului. De fapt, nici măcar o secundă n-a încetat să funcţioneze, doar că PSD-ul a fost, timp de nouă luni (ce ironie!), calul troian alături de PD-L la guvernare şi în Parlament, răstimp în care a făcut permanent joc dublu: dimineaţa parteneri în Guvern, seara în opoziţie. Nu mai miră pe nimeni de ce pe parcursul acestor luni reformele au bătut pasul pe loc, măsurile anti-criză au fost neconvingătoare, iar în templul democraţiei, Parlamentul, au fost adoptate cel mult trei legi, în ciuda unei majorităţi „confortabile”, de circa 70 la sută. Anunţaţi pentru cursa spre Cotroceni, încă din primăvară, Mircea Geoană, preşedintele PSD, şi Crin Antonescu, omologul său de la PNL, nu aveau nici un interes ca executivul condus de Emil Boc, discipolul lui Băsescu, să funcţioneze şi să redreseze, cât de cât, economia ţării. Să-l lase pe Traian, duşmanul de moarte, să câştige capital electoral? Nici în ruptul capului!

   Strategia de demolare a actualului şef de stat a fost gândită şi pusă în aplicare cu multe luni în urmă, chiar anterior alegerilor de anul trecut, iar lupta împotriva lui Băsescu a fost demarată pe mai multe fronturi, însă fără o armă cu impact devastator, şansa la victorie ar fi fost minimă: mass-media. Ca partener politic cu PSD, Dan Voiculescu şi-a pus Antenele la dispoziţie instantaneu. Insuficiente însă. A fost cooptat şi trustul de presă patronat de Sorin Ovidiu Vântu, în special postul Realitatea TV. Spuneam, cândva, că pe Vântu nu-l interesează politica, fiind diferit ca viziune şi mentalitate faţă de Voiculescu, dar nici nu puteam crede că a semnat tratatul anti-Băsescu doar aşa, de amorul artei! Enigma îşi ridică voalul de mister. Alianţa PSD – PNL a reuşit să-l promoveze pe liberalul Bogdan Olteanu, fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor, în funcţia de viceguvernator al Băncii Naţionale, manevră ce a trimis în disperare tot sistemul bancar românesc. Este unanim recunoscut faptul că Bogdan Olteanu n-are nici credibilitatea şi nici cea mai firavă calificare pentru această funcţie, vitală pentru BNR şi, implicit, pentru ţară, numai că va fi omul care va plăti toate poliţele către baronii locali şi către toţi cei ce vor sponsoriza din greu campaniile electorale Geoană – Antonescu. Poliţa cea mare şi grasă va reveni lui Sorin Ovidiu Vântu, fără îndoială, cunoscute fiind antecedentele sale epocale în lumea finanţe-bănci. Îi vor fi suficiente (oare?) câteva „mici” informaţii şoptite la ureche, referitoare la, de exemplu, fluctuaţiile de curs valutar sau prognozele de investiţii.

   Conspiraţia antinaţională PSD – PNL şi-a mai dezvăluit însă un secret, dar care, din fericire, a fost blocat printr-un aviz de respingere, semnat de premierul Emil Boc. Nume marcante ale celor două partide (dintre cele ce-i doresc capul lui Băsescu pe buturugă) au semnat în două rânduri petiţia de retrocedare necondiţionată a patrimoniului sindicatelor, pe motiv că ar fi fost confiscat abuziv. Solicitarea venea din partea celor mai proeminenţi lideri de sindicat, care, dincolo de faptul că sunt implicaţi de multă vreme politic, unii dintre ei au contacte directe cu firmele lui Sorin Ovidiu Vântu. Uluitor, dar nu-i tot! Respectivele două solicitări erau contrasemnate de preşedintele PSD şi al Senatului României, în speţă Mircea Geoană, care încă nu dăduse comanda retragerii de la guvernare. Refuzul lui Boc de a împroprietării sindicatele cu un patrimoniu evaluat, atenţie!, la două miliarde de euro a fost principalul motiv pentru care „prostănacul” şi-a luat jucăriile din Guvern, aruncând totodată ţara în criză politică, căci povestea cu Dan Nica - fostul ministru al internelor, remaniat de Boc - a fost doar praf în ochi. Iată cum se explică ofensiva sindicală din zilele trecute, când acei lideri au scos în stradă circa 10.000 de grevişti, sub sloganul: „Noi vrem respect!” Vă este cunoscut? Sigur că da! Explicaţia este extrem de simplă, din moment ce cei mai importanţi rechini sindicali din România: Marius Petcu, Iacob Baciu, Ion Popescu şi Dumitru Costin fac parte din Consiliul de Administraţie al televiziunii Realitatea, cea care promovează acest pseudo-concept. Clar, nu? PSD – PNL, sindicate, patrimoniu, Sorin Ovidiu Vântu!

   Deja am depăşit cu mult spaţiul obişnuit pentru un editorial, dar îmi asum riscul publicării în două părţi, fiind incapabil să acopăr în totalitate şirul evenimentelor de ultimă oră.

- va urma -

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe  2 octombrie 2009

Şi eu vreau Respect

   În plină mizerie şi bălăcăreală electorală pentru prezidenţiale, un post de televiziune – veţi afla care anume – a început o campanie de promovare a unui atribut interuman pe cale de dispariţie: RESPECTUL. Frumos! Emoţionant chiar! Păi, cum să nu fie, din moment ce este o componentă de bază în treimea Dragoste – Iubire – Respect, definitorie a omului bun, corect şi civilizat?

   Eram pe punctul de a lăsa slobode câteva lacrimi să se prelingă pe obraz, marcat fiind, desigur, de profunzimea mesajului pentru care sunt întrerupte emisiunile ca să fie afişat, pe fond negru (de ce oare?), logo-ul: „Noi vrem respect!”, numai că, până să pun mâna pe batistă, un scurtcircuit de feedback raţional m-a trezit din reveria momentului, punându-mi întrebarea: „Despre care respect se face vorbire?”. Bun, în regulă, am văzut că se perindă în clipuri câţiva actori de marcă ai scenei româneşti, câţiva pensionari ce-şi plâng amarul zilelor cu lipsuri de tot felul ori nişte medici ajunşi în situaţia imposibilă de a salva vieţi cu bisturie aduse de acasă, dar, mea culpa!, tot n-am înţeles întru totul către care Respect am fi chemaţi să ne aplecăm cu inima şi sufletul? Sunt de acord că Respectul nu poate fi explicat ad-litteram ca-n dicţionar, fiind, până la urmă, o stare de vibraţii înalte, curate, sincere, trăite adânc în ego-ul fiecărui individ, dar, după mintea mea puţină şi nonfilozofică, mă gândesc la faptul că pentru a manifesta respect faţă de cineva, mai întâi de toate trebuie eradicată minciuna, nu? Ee, în acest caz, să avem pardon!, eu, unul, nu mă simt respectat. Chiar deloc!

   Nu pot subscrie prin vot de încredere la această mobilizare, absolut demagogică, din moment ce tocmai postul de televiziune care a iniţiat promovarea Respectului îmi calcă în picioare demnitatea de cetăţean, îmi jigneşte inteligenţa şi se şterge la fund cu articolul din Constituţie, unde este prevăzut dreptul la informare. Informare…corectă! Nu, nu mă simt respectat, atât timp cât simt că se intenţionează transformarea mea într-o marionetă a societăţii, condamnată cu fiecare ştire şi reportaj la dezinformare şi manipulare! Nu, nu mă simt respectat văzând cum dreptul meu la cultură şi la evoluţie intelectuală îmi este încorsetat prin emisiuni de proastă factură, triviale şi abjecte! Nu, nu mă simt respectat, ca urmare a faptului că în numele rating-ului sunt supus unor manevre intenţionate de imbecilizare, de dezumanizare!

   Mai mult decât atât, cum îşi pot permite cei de la Realitatea TV (acesta fiind postul în cauză) să vorbească despre Respect, tocmai ei, care şi-au făcut din denigrare, minciună şi manipulare un modus vivendi dus până la cele mai înalte cote? Perversitatea merge mai departe! Chiar să fi uitat hăitaşii din cuşca IRealităţii cine le aruncă ciosvârta? Oo, nu, cu siguranţă că nu! Cum să uite de cel ce este un monument al respectului, de cel ce cu Respect a lăsat pe drumuri zeci de mii de români ce şi-au depus agoniseala de-o viaţă în fondul mutual FNI şi care a prăbuşit cu evlavie o bancă, cea a Religiilor? Iată cine vrea să ne înregimenteze sub drapelul Respectului: Sorin Ovidiu Vântu, cel care a lăsat să se creadă că abrevierea FNI venea de la Fondul Naţional de Investiţii, când, în realitate (cu trimitere la postul TV), trebuia tradus ceva la modul: Fiţi Naivi Imbecililor!

   Personal, n-am de gând să fiu naiv! Dacă Realitatea TV nu este în stare să mă respecte, voi face ca şi până acum: AUTORESPECT!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 1 octombrie 2009

Cocktail de palincă politică

Nu că aş fi vreo sămânţă genetică descendentă din Mafalda, acela de le ştia pe toate, dar anticipaţiile mele referitoare la campania prezidenţială se dovedesc pe zi ce trece că au fost juste. De luni bune am spus că vom fi martorii unor mizerii şi măgării din partea politicienilor noştri cum nu s-au mai văzut de la Revoluţie încoace. Tot felul de dosare, informaţii, acuze şi calomnii apar şi dispar în fiece clipă, dar numai pe anumite posturi de televiziune şi numai în anumite ziare, care, ca un făcut, aparţin aceloraşi moguli ai presei româneşti. Nici până acum nu stăteam noi omeneşte pe scaune, dar totul s-a întors cu fundul în sus, a devenit o nebunie şi un haos total.

   În timp ce alte ţări dau semne de redresare economică după criza ce a răvăşit lumea pe întreg cadranul busolei, în România subiectul a fost trecut într-un plan secund, fiind actualmente folosit numai pentru capital politic, pentru altă suită de promisiuni deşănţate şi pentru alţi „specialişti” născociţi la apelul bocancului. Guvernul bicefal îşi dă în cap (capete) la fiecare proiect de lege, sunt anunţate divorţuri politice, refaceri de alianţe, moţiuni de cenzură cu ghiotura, greve, autonomii teritoriale, blocaje administrative, urmăriri penale comandate, restructurări în sistemul bugetar, şomaj, candidaturi mai mult sau mai puţin surpriză, toate de-a valma, fără sens, fără logică şi fără nici o minimă speranţă pentru cetăţeanul de rând, chiaun şi dus cu fofârlica până-n pânzele albe, pe valuri şi talazuri, pentru că nu el, românul, contează în acest moment (de parcă ar fi contat vreodată!), ci funcţia de preşedinte, jilţul de la Cotroceni.

   Când a fost lansată gulguta lui Sorin Roşca Stănescu, fostul director al ziarului „Ziua”, prin care Traian Băsescu ar fi fost implicat în afacerea cu armament, am amânat să-mi dau cu părerea, aşteptând să văd ce iese din toată tărăşenia asta, Stănescu fiind un ziarist discreditat cu mult timp în urmă. Pasiunea sa pentru „şopârle” şi zvonistică de tip KGB l-a scos din circuitul încrederii de ani buni, de pe vremea celebrului dosar „Ţigareta”, când a tras atât fum în plămâni, încât a dat în cancer informativ. Nici cu dosarul „Flota” nu i-au ieşi pasienţele, eşuând lamentabil cu apa pân’ la gât. Că a vrut sau nu, Sorin Roşca Stănescu nu mai este la „Ziua”. A trecut la „Noaptea”, acolo unde se simte în largul său, la răscolit de rahat şi interviuri cu fantome, dosare fabricate la adăpostul întunericului, întâlniri de taină printre tomberoane cu spioni şi informatori fără nume, fără chip. Nu mai scrie la ziar, ci pe…blogul personal, adică acolo unde scapă de sub incidenţa legislaţiei şi a deontologiei profesionale şi unde poate vomita în voie, vrute şi nevrute. Ce a ieşit din povestea cum că fraţii Băsescu, Traian şi Mircea, au avut oarece tangenţe cu armament, cu terorism şi alte fabulaţii? Fâsss! Nimic! Postul de televiziune ce a băgat în cofă total şi definitiv presa românească, Realitatea TV, după ce l-a susţinut în demersurile sale pe Sorin RS, a pus batista pe ţambal, şi-a scos usturoiul dintre dinţi şi şi-a continuat gargara cu alte subiecte, la fel de veridice. Ba, mai mult, l-au pus pe sticlă şi pe tembelul acela de „Marean” Vanghelie (acest nume este o parodie şi trebuie tratat ca atare), alt deţinător de dosare secrete, procurate chiar de la sursă, dar dispărute a doua zi.

   Despre cazul Elenei Udrea, ministresa blondă, ce să mai vorbim? Că în timp ce Comisia de anchetă condusă de Ludovic Orban şi acoliţii săi, calificată în demolarea demnitarilor, se strofoacă să-i facă dosar penal, României i-au fost acordate trei mere de aur (trofeu echivalent Oscar-ului) pentru turism? Aiurea! Ce-i bun nu contează, mai ales dacă vine dinspre tabăra lui Băse. Mai nou, actualului preşedinte i se pune în cârcă altă dandana, de ultimă oră. Cică el este vinovat pentru pretinsa autonomie a secuilor din România. Măi, să fie! Păi, da, zic cei ce nu-l au pe Băsescu la icre, dacă n-ar fi băut palincă cu ei prin Harghita sau Covasna, nici ungurii de pe la noi nu şi-ar fi pierdut minţile cu ograda proprie. Ia te uită, neamule, ce face alcoolul din ţară!

   Mă întreb dacă nu cumva acest cocktail de mizerie politică şi jurnalism de cacao va reuşi să ne îmbete într-atât, încât naţia asta bulversată şi sictirită să nu-şi dea voturile în toamnă, pe vremea vinului cel nou, pe mâna vreunui Gigi Becali sau Sorin Oprescu, alte două poame de pomină!

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe  8 septembrie 2009

Organul Orban

Am suficiente dovezi că nu sunt un fan al doamnei Elena Udrea, actualul ministru al Turismului. În postura sa de om politic şi demnitar, am avut şi am încă destule să-i reproşez, însă ori de câte ori i-am bătut obrazul de cetăţean deranjat de una sau alta, am încercat să fiu imparţial, ca românul, vorba lui nenea Iancu Caragiale, adică liber de păcatul curvăsăraiei gazetăreşti.

Numirea Domniei sale la frâiele turismului mioritic am considerat a fi, mai degrabă, o chestie de imagine, precum mascota, care, pe lângă înfăţişarea agreabilă, uneori chiar sexoasă, are sub blondul scalpului destule argumente neuronale pentru a fi considerată şi inteligentă. Elena Udrea este feminină. Puţină maimuţăreală răsfăţată, mai un decolteu provocator, o minijupă cât să lase la vedere o pereche de picioare standard, o ţoală elegantă, de catalog, jovială şi volubilă, atât cât este necesar unei persoane cu şarm. La vremea respectivă, când a fost cooptată în Guvernul Boc, am spus că turismul autohton va avea ce arăta în lume, începând chiar cu atuul forte, cum că România are cele mai frumoase femei, iar Elena însăşi va fi garanta celei mai eficiente reclame.

Mda, numai că doamna Udrea, dincolo de păcatul frumuseţii şi al inteligenţei, a mai dospit şi altele, pentru care, iată!, i se pregăteşte nota de plată, în cadrul Comisiei de Anchetă Parlamentară, unde îi este vârâtă mâna-n sutien după nişte sume cheltuite, zic ei, nejustificat, pentru promovarea ţării în lume. Este o abureală totală! Pute de la mare distanţă a hazna politică şi a mahala dâmboviţeană! Comisia respectivă a demarat ancheta direct din viteza a patra, pornind de la nişte perdele, ce nici măcar nu erau cumpărate, şi a ajuns la tot felul de chiţibuşării, doar-doar o vor prinde la blondă cu chiloţii-n vine. Tam-tamul este cu atât mai mare, cu cât Elena Udrea le râde-n nas şi îi tratează cu sictir, fapt ce a rănit orgolii aprige şi a stârnit ambiţii cu valenţe de cataclism. Unii spun că toată ţigăneala are tentă politică, ştiut fiind că ministrul Turismului este în tabăra cârmaciului Băsescu, care, nu mai este nici un secret, trebuie decapitat de securea PSD – PNL. Alţii au lansat ideea că ar fi tentativa unei răzbunări, tot politice, din moment ce Comisia este condusă de liberalul Ludovic Orban, fostul ministru al Transporturilor, cel care a finalizat tot atâţia kilometri de autostradă cât i-a fost şi mandatul.

Să nu uităm însă că menestrelul ocazional (că are veleităţi de cântăreţ!) a fost coleg de partid cu Elena Udrea, pe vremea când Partidul Naţional Liberal era condus de Tăriceanu şi clica. Frustrat de faptul că Lenuţica Barbie a părăsit, cu nuri cu tot, ceata tăriceilor tocmai când băloşea mai tare după formele-i apetisante, lui Orban îi ies acum ochii din orbite, ca să o radiografieze la pielea goală pe blondină, numai că ce-i iese pe gura strâmbă de oftică ne face să credem că lui Orban îi sunt necesare câteva pilule de  Orbit. Ludovic n-are sânge regal, ci de misogin vădit! Dacă nu şi-ar ţine creasta năclăită cu gel, ar avea părul măciucă în cap de ură când o acuză pe Udrea, iar când vorbeşte ţine dinţii încleştaţi, ca să nu-şi urle visele erotice neîmplinite. „Greşeala” cu…”Organ”-ul din raportul remis de Elena a fost nu numai intenţionată, dar şi parşivă, căci nu la organul de control se referea bălăioara! 

Pe lângă grandomania greţoasă afişată zeflemitor de organul Orban, Elena Udrea mai are un adversar redutabil în cadrul menţionatei Comisii, numai că, de această dată, este o…EA: Adriana Săftoiu, fostă consilieră a preşedintelui Băsescu şi soţia fostului director SIE (Serviciul de Informaţii Externe), Claudiu Săftoiu. Dat afară după cinci luni pentru grave erori şi incompetenţă, brunetul Săftoiu şi-a asmuţit soţia împotriva lui Băse, de la cabinetul căruia a plecat, într-un final, prin demisie. Săftoii au început să dea pe goarnă, pe la anumite televiziuni şi ziare, cam tot ce-l putea denigra pe preşedintele ţării. Acum, în ghearele Adrianei este Elena Udrea! Nu cred să aibă fantezii sexuale cu ea, dar, fără îndoială, şi-a propus să o „facă”, iar cu organul lui Orban alături, speră la un…ménage à trois de pomină.

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe  3 septembrie 2009

Guşă cu gură mare

Se numeşte Guşă. Cosmin (pe alocuri Cozmin) Guşă. Un tip plin de sine şi care, cândva, a cochetat cu gazetăria, dar pe care a abandonat-o în favoarea politichiei. Tânăr şi energic, ar fi avut oarece şanse să devină un personaj interesant în vreun partid, numai că, odată lansat la apă pe nava PSD-ului, a depăşit balizele disciplinare, aventură pe care a plătit-o printr-un prim naufragiu.

Nu s-a pierdut însă cu firea şi şi-a reevaluat situaţia în doi timpi şi trei mişcări, urcând pe puntea PD-ului, navă comandată de un profesionist, un adevărat lup de mare: Traian Băsescu. Dotat cu glagorie şi cu spirit de luptător, tânărul matelot şi-a pus în slujba comandantului toată abnegaţia şi elanul, ocupându-se de campania electorală pentru funcţia supremă în Stat a lui Băse. Dornic de afirmare, „Cosmi” a dat din şi pe guşă tot ce ştia despre echipajul pe care tocmai îl părăsise. Precum un corsar autentic, a lovit cu sabia în stânga şi-n dreapta fără milă, luându-le gâtu’ adversarilor rând pe rând. Deşi victoria a fost scăldată-n rom, iar berbecuţii la proţap i-au îndestulat pe toţi, de la prova şi pân’ la pupa, Cosmin nu-şi găsea un catarg care să fie numai al său şi de unde avea să scruteze în voie marea învolburată, motiv pentru care a debarcat în primul port. Totuşi, n-a plecat cu mâna goală, pentru că, prin cabinele lui Băsescu, îşi găsise sufletul pereche, o inimă zburdalnică de minorosiţă neprihănită, recte Lavinia Şandru.

   Uite-aşa, amândoi, de mânuţă, au luat viaţa-n piept, dar când şi-au dat seama că, în fapt, n-a fost tocmai un port - ci doar laguna unei insuliţe – şi ca să nu doarmă sub cerul liber, cei doi au pus degrabă să încropească din vreascuri o colibă, pe care au numit-o PIN. Nu, n-avea nici o legătură cu codul vreunui telefon mobil sau cu cardul bancar, ci era abrevierea noului partid apărut pe eşichierul dâmboviţean: Partidul Iniţiativa Naţională.

   Flămânzi şi goi de etică şi moralitate, cei doi au ieşit la vânătoare, căci, nu-i aşa?, tinereţea nu poate fi hrănită numai cu vegetale, mai ales că voinicului îi venise sorocul să candideze şi el la niscaiva prezidenţiale şi, ca atare, era musai să-şi umfle guşa cu ceva cărniţă. Păi, pe cine să înşface, care-i mai dolofan? Traian Băsescu, clar! Zis şi făcut, însă, ce ghinion!, pliscul nu le ajungea decât pe la turul pantalonilor celui ce i-a ţinut odinioară în hamacul din cabina sa.

   Eşecul a fost nu numai previzibil, dar şi lamentabil! Nesemnificativul PIN a fost torpilat şi scufundat fără nici o fărâmă de şansă pentru tandemul Lavinia – Cosmin, rămas acum fără insuliţa romantismului politic. De-o parte şi de alta a unui colac de salvare, îşi continuă deriva haotică pe la două posturi de televiziune, în schimbul unor ciosvârte aruncate de mogulii acestora. Cum nimic nu este gratis, subzistenţa le este condiţionată de înverşunarea cu care îşi vor continua lupta de denigrare, desfiinţare şi anulare din cursa pentru Cotroceni a lui Băsescu şi, totodată, susţinerea cu surle şi trâmbiţe a principalului contracandidat, Mircea Geoană, prostănacul care a preluat timona (zice el!) epavei pe care Guşă făcea cart cu câţiva ani în urmă.

   Atât Lavinia Şandru, cât şi Cosmin Guşă omit inconştient un singur lucru, iar strategia lor a pornit prost încă din start. Miştoul, greaţa şi ura cu care epatează nu sunt atributele agreate de către români, cu atât mai mult cu cât nici Geaoană nu este prea popular. Cosmin poate a uitat că din cauza tupeului său a scăpat cu fuga de ciomegele bucureştenilor, ăia câţi au fost, la Universitate. Nici Lavinia nu ar trebui să ignore desele avertismente cum că ar avea gura mare şi că bate câmpii, confundând Realitatea TV cu scena teatrului unde a rostit două fraze şi jumătate.

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe  29 august 2009

Grupa de sânge...Iliescu!

A fost odată, ca niciodată în Europa, o Revoluţie, căci de n-ar fi fost, nu s-ar povesti, cu atât mai mult cu cât la finele acestui an România va omagia 20 de ani de la vâltoarea evenimentelor în urma cărora şi-a câştigat dreptul la libertate, dar nu şi la adevăr. O Revoluţie pentru care s-a plătit tribut de sânge şi viaţă, fără să ştim nici acum cui anume!
În ţara basmelor şi a minciunilor, a mai fost cândva, 13-15 iunie 1990, şi o Mineriadă, o revoltă spontană, dar bine pregătită în laboratoarele diversioniste. Brutală, devastatoare, cu morţi şi răniţi ca-n decembrie 1989. Nici de acestă dată nu ne-a fost dat să aflăm cine şi-a pavoazat drumul cu cadavre şi cu lacrimile familiilor îndoliate. Lumina adevărului n-a răzbit întunericul!

Două evenimente de tristă amintire, pecetluite cu gloanţe şi cu bâte în istoria noastră, multe semne de întrebare, nici un răspuns, un singur personaj: Ion Iliescu, preşedintele celor două mandate şi jumătate, preşedintele şcolit în Piaţa Roşie a KGB-ului, preşedintele care a dat comanda plutonului de execuţie în ziua Moşului îmbrăcat în roşu, preşedintele celor trei trandafiri roşii, preşedintele cu gura de la o ureche la cealaltă ce se făcea roşu de mânie pe timpul Golaniadei şi ori de câte ori o manifestare contestatară îi tulbura tihna neocomunistă din jilţul Cotrocenilor, preşedintele pe vremea căruia până şi cucuveaua amuţea în turlă când poporul se căina strigând: "Păcat, păcat de sângele vărsat!" Prea mult roşu!
Au fost spălate caldarâmurile, ţara şi-a lins rănile, justiţia a pus batista pe ţambal, istoria a rămas cu două pagini înroşite, dar incomplete, iar Ion Iliescu şi-a lăbărţat încă o dată pe faţa-i schimonosită zâmbetul sadic şi cu asta, basta! Pentru evenimentele din decembrie '89 au fost condamnaţi generalii Stănculescu şi Chiţac, iar pentru Mineriadă a fost trimis după gratii liderul ortacilor, Miron Cozma, trei ţapi ispăşitori cărora le-au fost plătită tăcerea. Primii doi sunt prea bătrâni şi bolnavi pentru a fi lăsaţi să moară în închisoare, iar preamăritul luceafăr al huilei (nu pot folosi majuscula!) a devenit milionar în euro pe timpul detenţiei.
Deşi pătat, atât pe mâini, cât şi în conştiinţă, Ion Iliescu nu mai are nimic de împărţit cu nimeni. Deconturile sale s-au încheiat! Pentru Revoluţie n-a avut nici măcar o chitanţă, iar dosarul (240 de volume) Mineriadei s-a prescris. Punct! Ce importanţă mai are că ne-a cerut să fim mulţumiţi că prin asasinarea Ceauşeştilor, de Crăciun, a potolit astfel riposta teroriştilor inexisenţi, iar la venirea minerilor a mulţumit acestora pentru simţul lor civic? Cine mai pare dispus să-şi complice existenţa cu întrebări ce nu-şi vor găsi în veci răspunsurile, nici măcar asupra faptului că pe timpul mandatelor sale intelectualilor le-au fost măsurate cârcile cu lungimi de bâte şi răngi, iar filozofia proletară le-a fost vârâtă-n cap cu şuturi de bocanci şi cu pumni în gură? Pe vremea sa, când trebuia să muncim fără a gândi, inteleactualitatea a fost sinonimă golanilor fără căpătâi, iar cei cu patalama studenţească erau gratulaţi cu "băi, animalule!"
În schimb, cel pe al cărui Buletin de Identitate sunt trecute mii de grupe sangvine ţine lecţii de morală politică, este mentorul unui partid cameleonic şi distructiv, arată cu degetul spre ce-i bine şi ce-i rău, bolborosesşte din sinergia faptelor doctrine şi ideologii, îşi promovează discipolii corupţi şi înavuţiţi, face şi desface fîţiş sau din umbră, strânge voturi.
Halal să ne fie!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 18 august 2009

Realitatea Antenelor

Omul, ca entitate, este un consumator notoriu. Printre alte mii de produse, pe care le cunoaştem cu toţii şi ar fi absurd să încep enumerarea, în meniul zilnic al fiinţei cu rang de superioritate se regăseşte şi informaţia, care, pusă una peste alta, tot un produs este. Conştienţi sau nu, cu voie ori fără de voie, am devenit dependenţi de tot ceea ce înseamnă informare, fără să mai importe sursa ori calea pe care o dobândim. Televizorul, radioul, ziarul, internetul, eticheta de pe cutia cu macaroane sau şueta cu vecinii de pe stradă, toate sunt admise, toate sunt asimilate până la nivelul celui mai singular neuron al creierului, ce pare într-o continuă dilatare, direct proporţional cu foamea exacerbată şi permanentă de informare.

   Am fost şi continuu să fiu adeptul conceptului că un om informat este un om puternic. Pe de altă parte, nu pot nega nici antiteza ideii filozofice: „Cu cât ştii mai mult, cu atât înţelegi mai puţin”, chintesenţă rezultată din incapacitatea individului de a selecta calitatea din cantitatea informaţiei. Dilema este evidentă! Cum poţi dobândi putere, din moment ce eşti condamnat din start să pricepi tot mai puţin? Da, sunt de acord că orice răspuns generează o nouă întrebare, apoi alta şi alta, însă mă risc să afirm că până a cuceri piscul utopicului adevăr absolut tot acest lanţ, legat za după za, nu poate să însemne decât acumulare, proces din care, pe fond, rezultă acea putere de care pomeneam mai devreme. Sigur, din ecuaţie nu trebuie exclus discernământul, parametru ce poate face posibilă filtrarea informaţiei, fie ea brută sau, uneori, deja deparazitată de „gulgute” şi alte atribute subversive, numai că…

   Ee, iată cum am ajuns la miezul problemei! Spuneam că informaţia este omniprezentă şi că cele două simţuri predilect receptoare în contextul de faţă, văzul şi auzul, sunt subjugate intrinsec ei. Eterul este supraaglomerat de unde radio şi TV, tipografiile fac conversia în rânduri scrise a tone de hârtie şi cerneală, iar creierul nostru absoarbe, precum buretele apa, tot ce-i este oferit. Tot! Cât de veridic este, per ansamblu, acest volum informaţional? Discutabil! Depinde de sursă, cât de credibilă ar fi, dar nici în acest caz nu merită credit integral. Ca o comparaţie, investiţia de încredere în mass-media – oriunde în lumea asta, nu numai la noi – poate fi asociată ruletei ruseşti, cu amendamentul că în butoiaşul revolverului nu se află un singur glonţ. O informaţie trunchiată sau în care s-a intervenit cu paranteze şi intonaţii subliminale va avea efectul diametral opus, iar din acest moment punem punctul pe „i”, definind astfel MANIPULAREA.

   De ce insist de-o vreme-ncoace pe acest subiect, al manipulării? Simplu! Este factorul la-ndemâna oricărui formator de opinii, iar dacă înmulţim cu procentul de notorietate al celui ce lansează o ştire diversionistă, rezultatul este dezastruos în rândul receptorilor. Este calea cea mai perversă şi eficientă de a schimba datele problemei într-un raport vulnerabil dintre cei puternici şi cei slabi! Scenariul merge însă şi mai departe, pentru că – să fie bine înţeles! – prima categorie trebuie să reprezinte în acest context unitatea minimală, fiind cea nemanevrabilă, dar care, în mod ciudat, este redusă la tăcere cu o uimitoare uşurinţă. Cei pentru care piaţa media nu mai prezintă nici o importanţă se retrag într-o cochilie a propriului univers, renunţând astfel la orice conectivitate cu exteriorul. Odată acceptate plictisul şi lehamitea, aceştia sunt scoşi definitiv din joc!

   În România, două trusturi de presă sunt irefutabil angajate şi calificate în dezinformare: Realitatea TV şi Antenele lui Voiculescu. Nu mai este nici un secret că duşmanul lor comun este adevărul, numai că ofensiva acestor posturi s-a mutat pe un alt palier: isterizarea populaţiei, iar pentru scopul final nici nu bănuiţi de ce arsenal dispun, cu atât mai mult cu cât „dulăii” sunt asmuţiţi prin înfometarea rezultată din reducerea salariilor. Acum să te ţii!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 7 august 2009

România, knock-out!

    Deşi n-am înţeles niciodată de ce boxul este considerat a fi nobila artă, din punctul de vedere al performanţelor sportive, România a avut reprezentanţi de seamă pe plan internaţional în acest domeniu. A fost disciplina la care ţara noastră câştiga cu o constanţă de metronom medalii de aur, argint sau bronz în competiţiile de anvergură, iar de la Revoluţie încoace panoplia trofeelor a fost îmbogăţită şi cu câteva titluri de campioni mondiali la profesionişti. Victorii răsunătoare, onor celor ce şi-au lăsat dinţii ori şi-au deschis arcadele în ring pentru triumful tricolor!  

Pe undeva, mă gândesc că talentul acesta în ale pugilatului nu derivă din faptul că am fi un popor violent, ci pentru că România însăşi este o sală de antrenament prin excelenţă. Ca să o spun pe şleau, este un sac uriaş de box, lovit neîncetat cu directe de dreapta, de stânga, la figură, sub centură, din toate unghiurile şi poziţiile, cu sau fără mănuşi. Construcţia unui astfel de sac nu ridică probleme tehnologice deosebite, iar materie primă se găseşte din abundenţă pe aste plaiuri mioritice. Câteva milioane de cetăţeni, pe post de nisip, vârâţi cu lopata într-o paporniţă confecţionată din piele de provenienţă bovină, după care îi sunt ataşate nişte lanţuri la gură şi, în final, se atârnă de grinda şurii, precum spânzuraţii din pădurea lui Rebreanu. Este garantat patru ani, după care poate fi schimbat tovalul, dar se păstrează nisipul.

Cam asta-i România, iar dacă tot a fost căutat atât timp brandul de ţară, zău de pricep cum de a fost omis tocmai sacul de box!? Credeţi că este deplasată metafora? În nici un caz! Uitaţi-vă ce se întâmplă în acest fatidic an, 2009, între hotarele carpato – dunărene – pontice şi veţi înţelege şi fără subtitrare! Prima lovitură, în pateul cu ficaţi, ne-a dat-o criza economică mondială, când nici nu păşiserăm bine în ring alături de echipa Europei. Chiauni şi duşi de cap, nici n-am apucat să ridicăm garda protectoare, toate fondurile sociale fiind prăbuşite anterior înfiinţării, motiv pentru care am fost trimişi în corzi cu câteva croşee succesive şi rapide de scandal politic stânga-dreapta, centru-dreapta, centru-stânga, stânga-stânga, toate primite în plin peste bot. În zadar sperăm la gongul izbăvitor! Este un meci la foc continuu, fără pauze, fără reprize!

Cu sângele pe nas şi sudoarea în chiloţi, aşteptăm de la alianţa antrenorilor un strop de apă sau, cel puţin, să fie aruncat prosopul capitulării. Ţi-ai găsit! În loc de apă ne procopsim cu praf în ochi, iar masajul relaxant este înlocuit cu tortura, de parcă ar vrea să ne rupă carnea de pe oase. Nu-i departe momentul! Adversarul mai are pregătite şi alte lovituri. Cele de imagine naţională au fost consumate demult, ca şi cele de moralitate, ca şi cele legislative, ca şi cele de competenţă politică. Gata, astea sunt istorie! Pentru finalul de meci ne este pregătit un upercut devastator, care să ne facă knock-out total şi definitiv, lăsându-ne laţi la podea, până când arbitrul Fondului Monetar Internaţional îşi va termina numărătoarea până la zece pe deştele-i răşchirate.

Va fi de pomină, vă spun eu! Meci de categoria supergrea, căci, deh!, vin alegerile. 

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe  2 august 2009

Gabriel Liiceanu & Co!

   Joi seara, la oră târzie totuşi, m-am desfătat în faţa televizorului cu…inteligenţa. Nu a mea, ci cu a unui reprezentant de marcă al intelectualităţii româneşti, un filozof pursânge: Gabriel Liiceanu.

  Invitat să compară pe micul ecran într-un talk-show în care, obsesiv de obişnuit, subiectul discuţiei urma să fie preşedintele ţării, Traian Băsescu, ale cărui ultime perle trebuiau disecate la nivel de vase capilare, domnul Liiceanu nu s-a lăsat prins în cursa moderatorului şi cu atât mai puţin în mizeria pregătită din vreme în găleţile ce aveau să fie aruncate pe parcursul emisiunii în faţa şefului statului. Nici pe departe! Cu rafinament şi abilitate, Gabriel Liiceanu a adus de fiecare dată discuţia în matca bunului simţ şi a adevărului, refuzând categoric să pactizeze cu bârfa ori cu tendinţa vădită de manelizare a unei dezbateri proiectate împotriva preşedintelui. De fapt, Domnia Sa a oferit o autentică lecţie de logică şi comportament, dar nu numai breslei jurnaliştilor, ci, mai ales, tuturor românilor, cărora le-a demonstrat fără echivoc faptul că pentru a câştiga respectul celor din jur trebuie mai întâi să te respecţi pe sine, apărându-ţi principiile de etică şi moralitate, fără nici un compromis.

   Într-o pleiadă de nonvalori, mediatizate excesiv în emisiuni văduvite de subiecte şi consistenţă, notorietatea autentic intelectuală a lui Gabriel Liiceanu a fost strălucitoare, în ciuda modestiei demne afişate. Forţa acestui om a fost atât de covârşitoare, încât structura emisiunii a fost schimbată din mers. Pe de-o parte, vehemenţa combativă a moderatorului, Adrian Ursu, s-a estompat miraculos, iar pe de altă parte, echipa tehnică a fost nevoită să renunţe la materialele video pregătite pentru demolarea lui Traian Băsescu. Practic, am fost martorul unei emisiuni modificate totalmente faţă de ce s-a dorit iniţial, la sfârşitul căreia, chiar dacă n-au făcut-o făţiş, atât Emil Hurezeanu, în calitate de invitat, dar şi de opozant, cât şi gazda de drept, Adrian Ursu, au fost nevoiţi să se recunoască învinşi.

   Totodată, mărturisesc că deşi aş fi dorit să savurez îndelung din gândirea rostită a lui Gabriel Liiceanu, un gust amar mi-a invadat sufletul abia pansat cu încântare. Mă gândeam că dacă un singur om, preţ de o oră şi ceva, a reuşit să lumineze cu atâta putere, ce câştig enorm ar fi pentru români prezenţa în emisiuni dezbatere şi a altor zeci de intelectuali, valori incontestabile, ce sunt abandonaţi de către mass-media într-o inexplicabilă condamnare la anonimat.  Cred însă că m-am grăbit spunând că n-ar avea explicaţie reducerea la tăcere a exponenţilor culturii şi gândirii româneşti, pentru că, indubitabil, nici nu se doreşte ca un Andrei Pleşu, un Horia Patapievici, Gabriel Liiceanu şi mulţi alţii să-şi ajute compatrioţii să discearnă cu propriile minţi! Cum credeţi că ar fi posibil ca analiştii de mahala, vedetele de opincă ori ziariştii hrăniţi cu detergent pentru o spumegare abundentă ar ceda celor ce li se cuvin de drept piedestalele pe care s-au cocoţat precum impostorii?

   Într-o ţară în care nonvaloarea este promovată sistematic de ani buni, formatorii de opinie, partizani ai unor ideologii meschine, şi-au atins în mare măsură scopurile: scandaluri perpetue, manipulare, decădere morală, diversiune, transformând-i pe români în masă manevrabilă.

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 21 iunie 2009

Jos Mafia, sus mafioţii!

   Parafrazându-l pe I.L.Caragiale, care în pierduta sa scrisoare menţiona că fiecare ţară îşi are faliţii săi, tot aşa, fiece naţiune îşi are mafioţii săi, tagmă răsărită din şpiţul Cizmei italice şi care s-a extins ca o pecingine până-n creştetul lumii.

   În atare condiţii, cum putea face România excepţie? Dacă tot ne-a rămas cernoziomul necultivat cu grâne, legume şi alte vegetale ale agriculturii, măcar bălăriile să consume din caloriile soarelui şi din seva pământului, mai ales că spinii şi ciulinii asigură din plin perenitatea imaginaţiei artizanale din care rezultă minunatele bucheţele de imortele, alcătuite într-o combinaţie cromatică fără cusur: alb, roşu, albastru, mov. Ăştia sunt mafioţii noştri! Uscăciuni colorate strident cu sprayul, în nuanţe de Armani, cu pigment de limuzină, cât mai Maybach cu putinţă, şi cu ornamente masive din aur şi platină pe la gât şi pe la mâini.

   La noi, mafiotul nu stă ascuns, ci, dimpotrivă, se expune ostentativ. Având pretenţii elitiste, pozează-n floare diafană, iar în bătaia vântului de Bărăgan îşi strigă în gura mare individualitatea şi supremaţia, proliferând adjective obscene împotriva legii şi a exponenţilor săi, dar, mai ales, îşi cumpără şi vinde imaginea falsă pe canalele mass-media. Trist şi grav în acelaşi timp este faptul că sunt destui sărmani cu duhul care să-i creadă, orbiţi de strălucirea exterioară, căci, din interior, doar mizeria răzbate. Declarata luptă împotriva Mafiei este doar praf pentru ochii prostimii, flămândă şi veşnic aşteptătoare de miracole, dar care, pentru un codru de pâine, le dă girul votului de încredere. Ca să vezi cum este lumea! Pomana îngraşă, iar ajutorul social de la Stat le lipeşte burta de spate.

   Nu-mi permite nici timpul şi nici spaţiul pentru o amplă enumerare, însă cu două exemple elocvente cred că voi acoperi descrierea anterioară a mafiotului român: Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali. Priviţi-i cu atenţie! Primul parcă-i întruchiparea Naşului interpretat de Marlon Brando. Doar când îl vezi cu ochelarii ăia, întunecaţi precum îi este sufletul, şi îţi dă fiori pe şira spinării! Când deschide gura, îşi varsă fierea pe oricine, înjură şi beşteleşte cu spume la gură, transpiraţia-i este acid sulfuric, iar când respiră ofileşte tot în jurul lui. Clanul său, PRM-ul, îi sărută slugarnic ghiulul fără să crâcnească, de frica mazilirii, iar la cuvântările „supremului” stau ca marionetele, în poziţie de drepţi, de parcă-s împăiaţi. De la osanalele dedicate Elenei Ceauşescu, Vadim Tudor n-a mai produs nimic „glorios”, dar pretinde că subzistenţa sa şi trâmbiţatele acte de caritate rezultă din vânzarea celor două ziare pe care le patronează. Doar un dus de-acasă poate crede asta!

   Al doilea, Gigi Becali, este şi mai relevant. Palatul, limuzina sau echipa de fotbal Steaua Bucureşti, moşiile ori afacerile, ştiute sau nu, sunt deja de notorietate, însă toate acestea, plus mediatizarea excesivă, i-au dat putere atât de multă, încât s-a drogat cu ea. Ca om, este irecuperabil de rudimentar, însă în credinţa sa fariseică îşi închipuie că este un arhanghel în pas cu moda. Grandoman, înzorzonat cu aur pe mâini şi pe sub cămaşa descheiată la trei nasturi, mătănii de chihlimbar plimbate printre degete de parcă ar fi într-o veşnică rugăciune, ţoale scumpe, dar care-i stau precum şaua pe vacă şi multe alte atribute l-au transformat pe ciobanul Gigi într-un bădăran copiat după modelul Al Capone. Dacă toate acestea ar descrie doar un parvenit lamentabil, alerta nu s-ar justifica, numai că valiza cu bani, răpirea, sechestrarea şi rănirea unor persoane, fie şi interlopi, în numele unei justiţii proprii, cumpărarea voturilor politice şi, mai nou, surprinzătoarea decizie a magistraţilor de a-i da liber către Bruxelles fac din Gigi Becali un personaj din ce în ce mai periculos pentru ţară.

   Dacă astfel de indivizi câştigă încrederea românilor, atunci, să mă ierte Dumnezeu, nu mai avem nici o speranţă!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 28 iunie 2009

Abracadabra-dabra!

Istoria lumii a demonstrat că somnul unei naţiuni naşte monştri. Cu alte cuvinte, între hotarele unde poporul doarme ca o valiză în gară, cu vigilenţa în sandale şi cu atenţia dusă în fundul capului, monstrul, adică tiranul, se instalează confortabil în jilţul de conducător, de unde taie şi spânzură după cum vrea rânza lui, fiind suveran peste tot şi peste toate, fără să-l deranjeze careva.

   Pe de altă parte, o naţiune ţinută prea mult în stare de veghe, fără odihnă şi îndopată până la refulare cu cofeină sau zgâlţâită ori de câte ori aţipeşte va intra, mai devreme sau mai târziu, în colaps, cu creierii făcuţi ferfeniţă şi cu mintea nu în ceaţă, ci într-o pâclă densă şi sufocantă, de unde nici mama farurilor cu halogen nu o mai scot la liman, darămite să mai vadă luminiţa de la capătul tunelului. Unui popor ţinut la infinit cu ochii bulbucaţi, precum cepele, nu numai că nu-i va mai arde de vigilenţă, dar, tânjind după o clipă în care să pună şi el geană pe geană, va da din mână a lehamite, renunţând la orice discernământ sau punct de vedere personal. Oboseala îl transformă în victimă sigură! Nici un reflex, nici o opoziţie, abandon total!

   Odată intrat în transa catalitică, un astfel de popor va accepta inconştient toţi monştrii din lumile paralele sau perpendiculare, ce le vor fi inoculaţi ca la hipnoză: „Abracadabra-dabra, îl votezi pe X!” Bine, bine, dar cine-i vrăjitorul cu bagheţica magică? Mass-media! De fapt, nu breasla presei, ci patronii trusturilor, adică mogulii, după cum li se spune mai nou. Mass-media este doar un instrument, un accesoriu, ca şi globul acela de cristal peste care îşi răşchiră deştele mogulul înţolit cu pelerina de care sunt ataşate pleiada de stele şi vedete, care mai de care mai zornăitoare. Steluţele astea nu fac altceva decât să piseze în mojar subiecte, să le amestece de la stânga la dreapta, apoi invers, până când totul devine praf şi pulbere, tocmai bun ca mogulul să-l sufle cu gura-i puturoasă în ochii injectaţi de nesomn ai naţiunii inconştiente.

   Să nu credeţi că doar la atât se reduce magia manipulării, o, nu! Din coiful lor ţuguiat ca al lui Oblio vor scoate iepuraşi, porumbei, buchete de trandafiri şi alte ficţiuni, pe care cei orbiţi cu prafurile amintite mai sus le vor percepe mental, ca şi cum ar fi Feţi-Frumoşi ori alţi luptători cu maleficii balauri din coşmarurile somnului din care s-au născut. Numai că mogulii nu vor scoate din jobenul lor orice iepuraş, chiar dacă toţi sunt albi ca neaua la prima vedere, aia înceţoşată, desigur, ci doar pe cei sperioşi şi cu fuga iute ca săgeata, care, ţuşti!, la prima pălmuţă peste funduleţ se vor face nevăzuţi din calea plină de interese, că nu degeaba o fi bolborosit mogulul formule decriptate de prin dosare, fiţuici şi note informative. Magia pare albă doar din cauza voalului pus peste văzul poporului, căci, pe fond, cum poate rezulta din fiere şi venin, din blesteme şi orăcăieli, din chiţăit de şoareci şi orăcăit de broaşte râioase ceva curat ca lacrima sau un vis frumos? Aiurea, tot un coşmar va fi!

   Revenind cu picioarele pe pământ, chiar este cazul să tragem un pui de somn! Să-i lăsăm pe moguli cu vrăjelile lor în tenebrele ocultismului promovat de mass-media, care, până la alegerile prezidenţiale din noiembrie, va lătra la lună plină după tot felul de vârcolaci şi alte himere, răscolind totodată în toţi rahaţii după viermuşi şi subiecte rău mirositoare. Vedeţi-vă în tihnă de viaţă, odihniţi-vă mintea şi sufletul, refuzaţi hipnoza manipulatoare, iar când va fi să sune ceasul, votaţi după cum vă dictează propria conştiinţă!

    Dacă n-aveţi de unde alege, daţi cu banul!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 16 iunie 2009

Hămesitul umflă preţul

   Nu pricep şi pace! Îmi fac ochii roată şi urechile pâlnii şi tot nu înţeleg de ce produsele româneşti sunt rare, de slabă calitate, dar scumpe în raport cu cele din import. Nici cu serviciile nu stăm mai altfel. Practic, în orice domeniu de activitate, preţurile sunt umflate precum râurile după o ploaie torenţială, însă toată lumea se vaită de câştiguri minore, ba, chiar de minusuri la profit, în timp ce „ceilalţi” îşi freacă mâinile a treabă bună şi teşcherea plină.

   Nici nu ştiu cu ce să încep! Păi, haideţi să punem lupa pe industria alimentară mai întâi, că tot au fost aduse în discuţie pe la televizor recoltele de căpşuni şi cireşe. Banal, nu? Aparent, da, numai că dacă n-am trece superficial peste acest exemplu, ne-am da seama că este cât se poate de bizar. Pieţele şi hipermarketurile sunt burduşite cu astfel de produse. Frumoase, apetisante, ambalate tentant, tratate cu tot felul de substanţe ca să le fie sporită rezistenţa în timp, deci tot tacâmul pentru o faţă comercială. Preţul? Hmm!, acceptabil, în condiţiile în care pe lângă costurile fireşti ale agricultorului mai sunt incluse cele de ambalare, transport, vamă, vânzători intermediari şi cei finali, toţi cu adausuri consistente. De partea cealaltă, produsele noastre, autohtone. Mici şi urâte, netratate, nespălate şi neambalate, transportate cel mult 300 de kilometri, iar pe tarabe ajung scofâlcite şi viermănoase, dar la un preţ cu puţin sub al celor din import. Cum o fi posibil ca spaniolul să producă o căpşună cu un ban, iar ale noastre să coste 10 bani, luând în considerare că unele dintre costurile adiacente recoltei propriu-zise sunt eliminate la noi?

   Haideţi să luăm un alt caz: prestările de servicii! Cele din turism sunt de notorietate şi nu mai are rost să le pun pe tapet, deşi tare aş vrea să ştiu prin ce minune  un sejur în Bulgaria, Grecia sau Turcia poate costa în jur de 300 de euro, cu transport, mâncare, plus comisionul agenţiei, iar la noi să scoţi din buzunare de două ori mai mult şi ca „bonus” să fii întâmpinat cu o moacă acră la recepţie sau la restaurant? Mă gândeam la altceva pentru exemplificare, mai simplu, ceva de genul unui service auto. Cum de-or reuşi, să zicem ungurii, ca pe sume de bun-simţ să-ţi repare o maşină în timp mai scurt, cu piese originale (comandate şi transportate la atelier, cu toate taxele incluse), la o calitate superioară, în timp ce la noi o reparaţie la o avarie minoră se întinde pe câteva săptămâni, piesele de schimb costă aproape dublu, iar lucrarea este făcută în doru’ lelii, în ciuda spăgilor grase date în stânga şi în dreapta? Ce-o mai fi de spus când încapi pe mâinile notarilor, stomatologilor, ale celor de la deratizare şi alte multe mâini ce smulg cu ghearele banii din portofele?

   Poate că cele mai aberante exemple sunt de regăsit în construcţii. Ee!, aici chiar că trebuie să fii doxat bine de tot ca să pricepi cum de un apartament cu două camere costă cât unul cu 3-4 din altă ţară europeană sau cum de un kilometru de autostradă, denivelată şi cu gropi, peticită şi cârpită din primul an de exploatare, este de cel puţin trei ori mai scumpă decât suratele sale, din orice colţ de lume, fără să facem abstracţie că şi timpul de execuţie este multiplicat considerabil. Nu or fi, domnule, tot utilajele alea, n-o fi aceeaşi tehnologie, cimentul şi asfaltul au cumva în compoziţie diamante, o fi pământul mai tare la noi sau o avea mai multe râme? Imposibil de răspuns!

   Totuşi, la toate aceste semne de întrebare mă risc cu o explicaţie, care, recunosc!, ţine mai degrabă de intuiţie, deci fără susţinere de specialitate, după cum nici termenul pe care-l voi folosi nu va avea echivalent în fişele tehnice: hămeseala! Nu este academică, însă hămeseala defineşte mentalitatea celor ce au transpus economia de piaţă într-o formă ceva mai elevată a bişniţei, tradusă prin adausuri comerciale mari, care, în medie, dublează preţul final. Conceptul de a vinde mult şi ieftin nu este agreat în România, acesta fiind înlocuit cu opusul său, de a vinde puţin şi scump, practică specifică şi consacrată la scară naţională, dar care, în consecinţă, a amendat catastrofal producătorii şi prestatorii interni, ce au pierdut competiţia cu cei externi.

   Este suficient să mergeţi la piaţă, unde, pe zeci de tarabe alăturate, vă sunt oferite aceleaşi roşii, la preţ identic. Nici unul dintre vânzători nu este dispus să coboare măcar cu câţiva bănuţi sub cel afişat de vecinul său. Stupoarea este cu atât mai mare de vei intenţiona să-i cumperi produsul chiar din grădină şi când hămesitul te va întâmpina cu replica: „Nu-ţi convine, cumpără de la piaţă, că tot atât costă!”

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 12 iunie 2009

Când o zbura…porcina?

   A ajuns gripa porcină şi în România, iar mass-media a luat un moment de pauză în ceea ce priveşte enigma candidaturii lui Traian Băsescu pentru un nou mandat de preşedinte. Ziariştii, în special cei de la Realitatea TV, îşi freacă mâinile de bucurie că au un nou subiect cu care vor isteriza poporul, stârnind panica cu reportaje, interviuri şi declaraţii, însă, spre disperarea jurnaliştilor, nici un interlocutor nu este dispus să pactizeze cu inconştienţa de a alimenta buletinele de ştiri cu informaţii năucitoare.

   Dacă ai răbdarea şi nervii necesari să urmăreşti cu câtă încrâncenare ar dori moderatorii de la postul lui Sorin Ovidiu Vântu – cel care într-un an de zile a adus în sapă de lemn mai mulţi români decât actuala criză economică – să facă din rahat bici, te-ai gândi că Apocalipsa bate la uşă. Bineînţeles că nu sunt preocupaţi de realitate, ci doar de manipulare, rating şi distorsionare a adevărului! Nu are nici o importanţă că ministrul Sănătăţii ori directorul unui reputat spital bucureştean se jură pe mamă şi familie că situaţia este sub control total şi că starea pacienţilor nu implică riscuri deosebite. Nu! Reporterii umblă ca bezmeticii dintr-un colţ în altul al Capitalei, cu ochii ieşiţi din orbite, să afle din „surse sigure” dacă nu cumva cei infestaţi cu „porcina” n-au deja lumânarea la cap, ori dacă vecinii, rudele sau prietenii acestora nu s-or fi aşezat la coadă pentru eutanasiere, copleşiţi de gândul că vor fi răpuşi de virusul AH1N1.

   Este vădită nemulţumirea ziariştilor alarmişti că autorităţile din România s-au organizat de o manieră fără reproş şi că, până în acest moment, n-a fost de despicat firul în patru decât pentru un singur focar, de trei persoane, venit de la New York, cu o cursă Air France. Trebuie să găsească o breşă în acest scut, nu se poate! N-au linişte dacă nu vor culpabiliza pe cineva, un ministru, un Băsescu sau poate pe directorul aeroportului, deşi, în ultimă instanţă, ar fi mulţumiţi şi cu pilotul avionului, numai că acesta nu-i român. În goana lor după senzaţional, cei ce ar trebui să informeze cetăţenii, nu fac altceva decât să agite mâlul de la fundul apelor, iar cei mai săraci cu Duhul se vor baricada în case, dar nu înainte de a da iama prin farmacii, după antigripale, antivirale şi antirabice.

   N-am să neg faptul că aceste gripe, porcină sau aviară, nu ar fi un real pericol sau că măsurile preventive nu-şi au rostul, nici gând! Totuşi, îmi par aplicate anapoda aceste controale, ele fiind destinate celor ce intră pe teritoriul unei ţări, nu şi celor ce părăsesc o ţară, mai ales una care are raportate o sumedenie de cazuri, cum ar fi America. S-a tot vorbit despre nişte aparate ce scanează termic corpul uman şi cu ajutorul cărora pot fi depistaţi cei ce sunt afectaţi de gripă. În regulă, dar ce mare brânză de face din moment ce potenţialul purtător de virus în loc să fie izolat anterior îmbarcării, el este lăsat să tuşească liber în aeronavă?  Mă gândesc că aşa cum suntem controlaţi la plecare de mitraliere, cuţite şi forfecuţe, logic ar fi ca o procedură similară să fie valabilă şi în situaţia viruşilor contaminatori, cu atât mai mult cu cât se doreşte ca aceste noi tulpini gripale să nu sufere mutaţia de la animal la om.

   Apropo de gripa aviară, provenită de la păsările călătoare, îmi permit o pastilă de umor negru, prin asocierea sa cu cea porcină, care tot pe calea aerului migrează dintr-o ţară în alta. Păi, dacă nu vor fi efectuate verificări la plecarea-sosirea pasagerilor, îmi este teamă că tulpina va suferi cât de curând nedorita mutaţie, dar de la pasăre la grăsanul cu şorici, iar şansa de a fi anihilată se va produce când va zbura porcul.

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe  29 mai 2009

 

Găsiţi-o pe Ana!

   Săptămâna trecută, cam pe la sfârşit, presa din România şi-a făcut aprovizionarea cu marfă proaspătă. Două subiecte, de pe tot atâtea şantiere din Bucureşti, dar care au un numitor comun: optimizarea reţelei rutiere. Nu este pentru prima dată când în paginile ziarelor sau în emisiunile posturilor de televiziune sunt inserate ştiri referitoare la construcţiile de drumuri, poduri şi alte acareturi, numai că de această dată reportajele au avut un caracter aparte, dat fiind faptul că la pasajul subteran din Băneasa s-a consumat o tragedie, iar la un altul, suprateran, o comedie, deşi, pe fond, tot o tragedie este.

   În primul caz, trei muncitori şi-au găsit sfârşitul sub un mal de pământ ce i-a înghiţit de vii, iar un al patrulea, iubit de soartă, a fost smuls din ghearele morţii pe ultima sută de metri. Îngrozitor! Jalea şi doliul au lovit năprasnic trei familii pentru că n-au fost respectate de către constructor cele mai elementare norme de protecţie a muncii. Principiul lui „lasă că merge şi aşa!” a sucombat, iar trei muncitori, trei oameni, vor fi mutaţi dintr-o groapă în alta, cu cruce la cap, iar un al patrulea, după ce-şi va reveni din şocul groazei, poate considera că s-a născut din nou.

   A doua situaţie, a pasajului suprateran, din fericire nu s-a soldat cu pierderea de vieţi, ci doar cu pierderi financiare enorme. Pentru cei ce încă nu au aflat despre ce este vorba, trebuie spus că în urmă cu aproape doi ani a fost începută construcţia unui pasaj, de fapt, un pod, peste calea ferată a zonei Pipera din Capitală, cu intenţia de a fi eliminată bariera de pe artera ce leagă cartierul Băneasa de zona rezidenţială din comuna Pipera. Construcţia a mers bine-merci, conform planurilor şi preceptelor tehnologice, fiind finalizate cele două capete ale pasarelei. Abia când urma să fie închis arcul structurii, prin ataşarea elementului central, a fost constatată o eroare de proiectare ce va face, cu siguranţă, istorie. Înălţimea maximă a podului corespunde cu nivelul la care se află magistrala reţelei electrice feroviare de înaltă tensiune, iar cum cablurile trebuie să treacă musai pe sub pod, variantele de a mai fi salvat ceva din investiţia ce se ridică la circa 12 milioane de euro sunt reduse la două: fie va fi coborât terasamentul, precum albia unui râu, fie vor fi turtite, aplatizate, locomotivele.

   Totuşi, exemplele de mai sus au şi un alt punct comun, dar nici pe departe singular, cel al antreprenorilor străini: spanioli la Băneasa şi, se pare, chinezi la Pipera – Tunari, însă mai trebuie adăugaţi americanii de la Bechtel şi turcii de la Enka, cei care în cinci ani au predat tot atâţia kilometri din Autostrada Transilvania, apoi italienii de la Italstrade şi, iarăşi, turcii de la Yuksel, firmele implicate în Autostrada Soarelui etc, etc. Cum, necum, marile proiecte de infrastructură din România au fost câştigate, prin licitaţii, de către firme străine, mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care, de ani de zile, ne ţin dintr-un „tun” în altul, fiind acoperite de nişte contracte prost gândite la semnare şi, în consecinţă, derulate tot aşa. Ca s-o spunem cinstit, aceste firme nu sunt altceva decât nişte antreprenori, care, la rândul lor, subcontractează altor firme, de regulă româneşti, munca fizică efectivă, pornind de la logistică şi până la mâna de lucru. Partea de management revine antreprenorului, adică străinilor, iar restul este aruncat în cârca executantului propriu-zis, ce va fi pus în situaţia de a se încadra într-un plafon de costuri impus de către semnatarul principal al contractului, plafon din care trebuie să-şi scoată şi cel din urmă profitul, că doar nu o fi vreun prost.

   Aşadar, să clarificăm manevra de pe urma căreia unii, puţini, îşi umflă conturile cu profituri grase, iar alţii sunt nevoiţi să strângă cureaua până-şi lipesc burta de spate. Să presupunem că antreprenorul câştigă licitaţia pentru o sumă estimată la 100 de milioane de euro, apoi pasează contractul altei firme, autohtonă, înjumătăţind din start valoarea totală. Pentru ca profitul să fie cât mai mare, constructorul reduce drastic costurile suplimentare, inclusiv pe cele ce ţin de protecţia muncii, mizând astfel ca la finalul lucrării să-i rămână în buzunar măcar 10-15 procente din valoarea contractului subcontractat. Aceasta-i reţeta simplă, din două ouă şi câteva grame de ulei, dar pentru cei ce doresc o papară mai consistentă, vor fi adăugate şi alte ingrediente. Cum ? Simplu! Când comanda cu pricina şi-a tocat fondurile contractuale, sunt solicitate suplimentări, invocându-se tot felul de motive. Statul , se ştie, va plăti, va plăti, va plăti, iar în final va fi recepţionată o lucrare de proastă calitate, cu termen de predare depăşit, dar de câteva ori mai scumpă decât oriunde în lume.

   Nu ştiu de ce, dar trăiesc senzaţia unui deja-vu, amintindu-mi cât s-a chinuit meşterul Manole să înalţe ctitoria lui Negru Vodă. Pe Ana, unde o găsim?

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 27 mai 2009