OT-ră-V-irea României

   Percepţia românului despre propria-i ţară este supusă unei modificări îngrijorătoare. Duce undeva spre zona de gri închis, aproape neagră a spectrului, deşi nu există aceste nuanţe în spectrul luminii. Blazarea sau pesimismul, ori amândouă deodată, concură la o imagine deformată şi un orizont lipsit de perspectivă, de parcă toate belelele, tot cei rău sau prost ni se întâmplă numai nouă. Bruma de patriotism şi mândria s-au dus!

   Am scris de nenumărate ori despre cauza principală ce l-a îmbrâncit în asemenea hal pe român de s-a dus mai la vale, însă, indiferent de convingerea cu care culpabilizez mass-media din ţară, sunt conştient că nu se va schimba nimic. Sunt mulţi care gândesc aidoma, dar, să o spunem pe şleau!, insuficienţi. În goana nebunească după rating-uri şi tiraje, presa audio-vizuală şi scrisă a pactizat cu ateismul. Orfan de mamă şi de tată, jurnalismul românesc a fost înfiat de moguli ale căror interese sunt promovate pe baza unui concept deloc rafinat, dar eficient: „Scopul scuză mijloacele!”. Nu-ţi trebuie lupă pentru a le vedea scopul! Puterea, influenţa şi banul stors din piatră seacă sunt reperele existenţiale, pentru care nici un mijloc folosit nu este suficient de imoral, cu atât mai mult cu cât cei ofensaţi pentru afrontul la inteligenţa lor reprezintă o minoritate nesemnificativă. Parafrazându-l pe Lăpuşneanu, cel ce a redus raportul cantitate-calitate la istoricul citat: „Sunt proşti, dar mulţi!”, îmi voi susţine argumentul că target-ul şi succesul unor posturi TV şi ale unor publicaţii autohtone derivă tocmai din masa mare de spectatori şi cititori labili emoţional şi uşor de manipulat.

   Dovada că în România se întâmplă şi lucruri bune, notabile pe plan mondial, s-a consumat zilele trecute la Geneva, unde o invenţie realizată pe parcursul a patru ani de cercetare a unui colectiv format dintr-o mână de oameni destupaţi la minte a rupt gura târgului în cadrul unui salon internaţional de inventică. Nu vă pot furniza mai multe detalii, pentru că presa la care m-am referit anterior a mediatizat evenimentul la rubrica „printre altele”. Printre alte scandaluri! Am reţinut însă că este vorba de un superaparat, extrem de performant, care se anunţă de pe acum a fi un instrument imbatabil pus la îndemâna vameşilor şi a celor angajaţi în lupta cu traficanţii, de orice fel, fiind capabil să scaneze un camion sau un container de mari dimensiuni, până la nivel de măruntaie. Roboscan 1M, după cum a fost denumit, este traducerea tehnologică a proverbului în care un minuscul ac trebuie căutat în ditamai carul cu fân.

   Ar fi o grosolănie impardonabilă să trec în subsidiar faptul că realizarea inventatorilor români a fost răsplătită cu medalia de aur! Dar ce garanţie mai mare a succesului doriţi decât aprecierile la superlativ venite dinspre ţări precum SUA, Elveţia şi Germania, care au şi făcut comenzi ferme pentru achiziţionarea acestor detectoare? Totuşi, nu mă pot abţine!, mă întreb dacă am fi aflat vreodată, fie şi aşa, în treacăt, despre menţionata realizare a cercetătorilor dacă n-ar fi avut un asemenea succes? Nu de alta, dar şi la ediţiile anterioare inteligenţa românească s-a clasat pe podium sau a fost răsplătită cu menţiuni, doar că, mă repet, buletinele noastre de ştiri le-au ignorat, preferând, ca de fiecare dată, mocirla mondenă, rahaturile scandaloase sau nu ştiu ce bâlbâială politică.

   Meritul celor ce îşi sacrifică zile, nopţi şi odată cu ele familiile pentru ca România să triumfe prin cel mai important capital al său, inteligenţa, este cu atât mai mare cu cât fondurile alocate cercetării sunt cele mai mici din Europa. Dar nu numai banii ar fi povara irefutabilă a muncii de laborator, ci şi incapacitatea de a le face cunoscute, de a le produce şi de a le vinde în lumea largă. Cum să discutăm despre investiţia şi promovarea materiei cenuşii, când posturile de televiziune au intrat pe calapodul cel mai nociv, patentat de OTV. Unii îi spun „zeroteve”, considerându-l o nulitate. Nu-i aşa! Este postul care OT-ră-V-eşte ţara, cu toate nenorocirile posibile. Încet, dar sigur, şi celelalte canale mediatice au împrumutat reţeta televiziunii dintr-un apartament, astfel că la momentul actual scandalul cu arestarea unui individ de joasă speţă este mediatizat în exces, de dimineaţă şi până seara, indiferent pe ce post zapezi telecomanda. Nici un interviu, nici un detaliu referitor la Roboscan 1M. În schimb, toate forţele s-au concentrat să-l martirizeze pe unul care a cumpărat cu bani murdari suferinţa, sărăcia şi sufletele oamenilor, clopotniţele bisericilor şi smerenia monahală a călugărilor români de pe muntele Athos.

   Refuz să-i pomenesc numele, alăturându-mă celor care prin tăcere nu-i consolidează piedestalul din caş şi telemea!

Cristian Lodroman

 

Publicat pe AQVILA: 7 aprilie 2009

Alea iacta este!

   Ca să epatez cu mai multă inteligenţă decât cea proprie şi personală, fac apel la dictonul latin „Alea iacta est!”, în urma căreia Iulius Cezar trecuse Rubiconul pentru a cuceri Pompeiul, forţând coordonatele sensului între parametrii hazard, noroc şi speranţă, precum acele zaruri ce fuseseră aruncate de imperatorul roman. Cu alte cuvinte, mai neaoşe, după votul de duminică: „Vom trăi şi vom vedea!”, ca de fiece dată, ce va să iasă mai de Doamne ajută şi pentru pielea noastră!

   Într-o primă fază, în febra exit-poll-urilor, mă pregătisem să scriu despre victoria lui Geoană, însă, în adâncul fiinţei mele, mai speram într-o minune, în câteva mii de voturi răzleţe, ce ar fi putut să întoarcă rezultatul, deşi, cinstit să fiu!, deznădejdea îmi cam luase din faţa ochilor paharul cu apă rece, fiindu-mi înlocuit cu o cană de ceai din flori de tei, parcă pentru a fi ferit astfel de coma alcoolică ce mă târcolea. Mă deranjase în mod vădit triumful prematur a lui Mircea Geoană şi mi se părea injust ca după atâtea luni de asediu furibund şi murdar – răstimp în care a sacrificat deopotrivă ţara şi mândria sa personală, atât ca om, cât şi ca politician – să merite marşul către Cotroceni în acorduri de fanfară. Îmi era greu să accept un preşedinte deja îngenuncheat şi pentru care verticalitatea i-ar fi fost străină pe durata întregului mandat. După ce luase poziţia de sluş, lustruind cu limba pantofii unui Antonescu, Marko Bela, Vadim Tudor şi Gigi Becali, Geoană ar fi fost preşedintele cu ochii-n pământ. Nu de ruşine, în nici un caz!, ci de umilinţă şi de neputinţă, pentru că dintr-o masă gelatinoasă, precum piftia, în vecii-vecilor nu se vor umfla muşchii de luptător.

   În schimb, Mircea Geoană face dovada că nu ştie să piardă, deşi tocmai el dădea lecţii de morală şi de etică politică oponentului pe care-l considerase, înainte de vreme, învins şi căruia îi oferise umărul pentru ultimele lacrimi. Pe undeva, reacţia lui Geoană poate fi explicată, fiindu-i greu să accepte faptul că, în ciuda unei armate de mercenari (Cosmin Guşă, Crin Antonescu, Ludovic Orban, Vadim Tudor, UDMR-ul în totalitate, Sorin Ovidiu Vântu şi crunta sa Realitate, Dan Voiculescu cu toate Antenele sale şi Dinu Patriciu, ce a „lubrifiat” din greu lupta împotriva lui Băsescu) a fost învins de către un marinar, purtat pe val de beţivi, drogaţi şi prostituate. Apropo! Cine şi când îşi va cere scuze în faţa alegătorilor lui Băse?

   Acum, Geoană şi aliaţii săi strigă ca din gură de şarpe că au fost prădaţi. Erau pregătiţi pentru placa asta, fiţi liniştiţi! Dar de aici şi până a acuza românii din diasporă, în special pe cei aflaţi pe continentul nord-american, că au votat la comandă este, indubitabil, aberant! El şi staff-ul său de campanie trebuiau să ştie două lucruri elementare: diferenţa de fus ora şi Internetul. Ce au în comun aceste două elemente? Iată ce! Pe parcursul întregii zile de duminică, pe Internet au fost făcute publice rezultatele exit-pll-ului INSOMAR (agenţia de statistică a lui Sorin Ovidiu Vântu), contrar prevederilor legale. Diasporenii din SUA şi Canada, avantajaţi de decalajul orar, au realizat că doar ei mai pot întoarce soarta alegerilor prezidenţiale din România şi au ieşit masiv la urne. Dacă mai adăugăm şi faptul că – tot duminică şi tot contrar legii – Antena 3, cu Gabriela Vrânceanu Firea la cârmă şi cu invitaţii săi din studio (Vadim, Petre Roman şi Cristian Pârvulescu, care, în treacăt fie vorba, este şi liderul Pro Democraţia) au dus o virulentă şi făţişă campanie anti Băsescu, atenţie!, chiar în ziua votului, românii de peste Ocean au lăsat baltă emisiunea recepţionată prin satelit şi au „taxat” ca atare măgăria fără seamăn.

   Da, domnule Geoană, iată cine te-a băgat în cofă! Aa, sigur, matale mai i o problemă acum şi tare îmi este teamă că PSD-ul te va scuipa ca pe o măsea stricată de pe tronul partidului, pentru că, nu-i aşa?, conu’ Iliescu nu va mai tolera ca „Mircea prostănacul” să-şi mai dea cu presupusul după toate gafele politice pe care le-ai comis şi despre care n-am de gând să mai scriu alte două pagini.

   Deh, neică, fiecare pasăre, pe limba ei piere, iar tu, hoţoman mic ce eşti, ai avut cam multe limbi!

Cristian Lodroman

Publicat AQVILA: 8.12.2009

Acasă

   Sute de români revin zilnic acasă. Din Italia, Spania, Franţa şi de pe unde or mai fi fost plecaţi să muncească. El Dorado s-a sfârşit! Şi-au încercat norocul căutând o viaţă mai bună, mai bănoasă, mai sigură, dar acest noroc şi-a întors faţa de la ei. Atât cât au reuşit să agonisească în luni şi ani de trudă pe şantiere sau pe plantaţiile agricole înghesuie acum într-un autoturism cumpărat la mâna a doua, urmând ca doar numărul de înmatriculare să le mai amintească pe unde au pribegit.

   Ce-i aşteaptă acasă? Italia, Spania, Franţa şi toată Europa lovită de recesiune. Au plecat de la un şomaj şi vor da de altul. Nici măcar cu maşinile aduse nu vor avea ce să mai facă, majoritatea fiind neconforme cu noua legislaţie de protecţie a mediului, iar taxa de primă înmatriculare îi va determina să le vândă centrelor pentru dezmembrare auto. Mulţi dintre ei nădăjduiau să mai reziste un timp, atât cît să-şi termine casele începute pe meleagurile natale cu banii câştigaţi în străinătate. Cine a apucat, bine! Cine nu, îşi va hrăni speranţa într-o a doua şansă, cândva, când această criză blestemată îşi va da sfârşitul.

   Dacă statistica este corectă, circa patru milioane de români au părăsit ţara după Revoluţie, din care jumătate în ultimii doi ani, de la data admiterii în Uniunea Europeană. Incontestabil, cei mai mulţi au plecat să câştige un ban cinstit şi să-şi vândă cât mai bine hărnicia mâinilor. Că au fost şi lichele, şi asta-i adevărat! Numai că cei din urmă încă nu aglomerează vămile cu Ungaria. Domeniul lor de activitate, infracţiunea, se supune altor legi, inclusiv economice. Mai găsesc ei ceva de furat şi nici prostituţia nu pare ameninţată cu abstinenţa.

   Revin la statistică! Tot cu titlu de aproximaţie, mai puţin de o pătrime dintre conaţionalii noştri au avut calificări pentru job-uri, să le spunem intelectuale, iar jumătate pentru munca brută, fizică. Cealaltă pătrime…Lor le „datorăm” rahatul cu care au mânjit imaginea României. Probabilitatea cea mai scăzută de a reveni acasă pare să includă prima categorie: cadrele medicale, inginerii sau cei din domeniile elitiste. Se estimează că circa un milion de compatrioţi vor face cale-ntoarsă, în condiţiile în care, repet!, oferta pe piaţa internă a muncii este din ce în ce mai scăzută, iar impactul social va fi devastator.

   Din tot acest crepuscul al crizei economice ce a lovit precum un tsunami Bătrânul Continent, inclusiv, iată!, şi România, cineva are de cîştigat. Copiii!

Ei au plătit cel mai scump aventura părinţilor. Luni şi ani de zile au fost orfanii migraţiei. Câţi dintre ei or fi înţeles cu adevărat pentru ce au rămas în grija bunicilor atâta amar de vreme? Câţi dintre ei nu ar fi ales fără să clipească o pălmuţă peste fund în locul unei fotografii care să le amintească de chipul mamei? Câţi dintre ei nu ar fi renunţat la maşinuţa ori la păpuşa adusă din străinezia, dar de ziua lor să fi suflat în lumânărelele tortului alături de cei ce le-au dat viaţă? Pentru mulţi dintre ei, criza se va sfârşi curând. Criza lor!

   Printre amintitele bagaje, românii se întorc acasă cu experienţă, cu o mentalitate nouă, occidentală, şi, aşa ar trebui!, cu un nivel superior de civilizare. Depinde de ei dacă vor fi în stare să-şi valorifice calităţile dobândite. Mi-a fost însă dat să văd şi oameni veniţi cu fiţe şi fandoseli de Italia, Spania, Franţa, chinuind o limbă românească ce parcă s-a dorit a fi uitată. Am avut senzaţia că locul lor de muncă a fost la desfundat coşuri, că prea le ies fumuri pe toate orificiile! După doi ani de zile, corzile vocale nu mai pot rosti decât Buenos dias, Bongiorno, ori Bonjour. Mofturi de Coana Chiriţa! Admit că suntem recunoscuţi ca popor înzestrat cu o capacitate aparte de a învăţa o limbă străină, dar mă îndoiesc că în doar doi ani poate fi atinsă perfecţiunea, oricât de înfrăţiţi într-ale latinităţii graiuri am fi. Bine ar fi dacă vor sti şi vor vrea să evite ridicolul!

   Ce are de pierdut România odată reveniţi? Bani. Banii trimişi şi cheltuiţi acasă! Miliarde de euro anual. Va fi un gol pe care economia noastră dezorientată nu-l va putea compensa cu uşurinţă, cu atât mai mult cu cât actualii guvenanţi fac eforturi de a ieşi cu obrazul cât mai curat după promisiunile deşănţate din campania electorală.

   Totuşi, dintr-o Europă aflată în resuscitare, românii vin acasă!

Cristian Lodroman

 

Publicat AQVILA: 28.01.2009

A înnebunit marmota?

   Relativ recent, mi-a parvenit un text, de genul celor postate pe blog-uri, din care am aflat cum că elveţienii au o atitudine ostilă faţă de români. M-a cam pus pe gânduri! Ăştia ce-or mai avea cu noi? Sincer, m-am cam săturat să tot aud că ba unii, ba alţii ne privesc de parcă le-am sta în gât, că nu mai au loc de noi sau că le respirăm aerul!

   Am fost deseori în Ţara Cantoanelor, dar niciodată n-am avut probleme. Ba, pot spune că la Sion, unde am stat câteva zile, m-am bucurat de ospitalitatea localnicilor, chit că nu dau ei p-afară cu căldura sufletească. Dar, aşa sunt ei! Exuberanţa nu este punctul lor forte, în schimb, sunt extrem de disciplinaţi, calculaţi şi riguroşi. La hotelul unde am fost cazat, personalul s-a dovedit amabil la superlativ, iar managerul mi-a mărturisit că are vaste cunoştinţe despre ţara noastră şi despre români, deşi nu a vizitat-o niciodată. Ştia că avem un stil de viaţă mai dinamic şi că temperamentul nostru are la bază buna dispoziţie. Le spunea admirativ! Nu era o premieră pentru el şi echipa sa ca ora de închidere a restaurantului să fie depăşită cu mult. Două remarce ale sale mi-au zgândărit orgoliul. Prima făcea referire la mâncare, rugându-ne ca în cazul în care dorim porţii suplimentare să nu avem vreo reţinere în a solicita…bis-ul. Se subînţelege că invitaţia nu a rămas fără ecou! A doua venea dinspre cameristă, care ne-a „pârât” şefului că în fiecare dimineaţă a găsit, în toate camerele, paturile făcute de sărea banul pe ele, ca-n armată.

   De unde şi până unde chestia asta că ne-ar huli elveţienii, chiar nu pot înţelege! Cu mult timp în urmă ajunseserăm de poveste cum că ţiganii din România ar fi mâncat lebedele din Austria. Cei ce ne-au luat apărarea au fost tocmai elveţienii, care au negat afirmaţiile vecinilor, spunând că graţioasele palmipede n-au făcut decât să migreze către lacurile lor. Corect! De ceva vreme şi Bucureştiul are câteva familii de lebede pe luciul apelor, dar nu se atinge nimeni de ele, aşa că, să avem pardon!, sursa de inspiraţie a lui Ceaikovski nu prezintă interes pentru meniul rasei cu tingiri şi coviltire.

   Cotrobăind pe Internet ca să găsesc ceva reclamaţii majore cu caracter infracţional şi care să aibă compatrioţi de-ai noştri în prim-plan, de pe păşunile văcuţei Milka n-am obţinut decât vreo două cazuri, ambele având aceeaşi orientare: jaful. În primul erau menţionaţi patru mehedinţeni, care, împreună cu nişte sârbi, furau bijuterii din vitrinele magazinelor, în care intrau direct cu automobilele. Al doilea pomenea de câţiva indivizi din Bacău, specializaţi în fraude cu carduri bancare. Cam atât! În schimb, am găsit relatată o omucidere în care protagonist era un elveţian, ce şi-a căsăpit soţia, o româncă, pe motiv de gelozie, şi vreo două cazuri de pedofili, tot elveţieni, care s-au bucurat de „serviciile” unor copii ai străzilor bucureştene, momiţi cu niscaiva ciocolate cu lapte şi alune.

   Totuşi, de unde şi de la ce a pornit această poveste cu presupusa adversitate faţă de noi? Să nu vă mire, dar tot conotaţie politică are! Recent, graţie unui referendum, mai mult de jumătate din populaţia helvetă şi-a dat acordul deschiderii pieţei de muncă către români şi bulgari. Cei ce s-au opus au adus drept argument „invazia” cetăţenilor din Balcani, ce se vor năpusti precum corbii asupra celor 26 de cantoane. Corbi? Impardonabilă confuzie cu ciorile, dacă la asta s-au gândit! Corbul este o pasăre inteligentă şi protejată prin lege, fiind considerată un sanitar destoinic al Terrei. Revenind la idee, am curajul să fac pariu că ţara meşterilor orologi nu se află printre preferinţele muncitorilor români! Nici măcar printre ale agricultorilor. Nu au ce să facă acolo! Fără echivoc, Elveţia este o ţară absolut superbă, dar din punctul de vedere al industriei este prea puţin tentantă, iar pentru alpinism, mă îndoiesc că vor fi amatori. În plus, viaţa este foarte scumpă în raport cu cea din alte state europene. Drept este că se câştigă foarte bine, dar şi cheltuielile sunt în consecinţă. Mai trebuie spus că nici legislaţia extrem de dură a elveţienilor nu va fi pe placul compatrioţilor noştri. Un scuipat pe stradă sau un pipi în sânul naturii se lasă cu sancţiuni atât de aspre, încât este de preferat să nu bei apă niciodată.

   Prin urmare, după cum sunt ilustrate afişele extremiste UDC (Uniunea Democrată de Centru), ceasornicarii îşi ascut bricegele cu care să taie aripile corbilor ce le vor survola Alpii sau care vor ateriza să sfâşie trupul ţării. Este un afront ordinar îndreptat către toţi românii, luând în considerare faptul că zburătoarea menţionată face parte din familia Corvidaelor, deci cu trimitere directă la blazonul lui Matei Corvin. Ministerul nostru de externe n-ar trebui să stea cu mâinile în sân! Dacă o atare situaţie va fi lăsată în voia sorţii, vestita ciocolată catifelată va deveni atât de amară, de ne va strepezi dinţii. O fi marmota din reclamă simpatică foc, dar dacă este să fi înnebunit, vaccinaţi-o, fraţilor!

Cristian Lodroman

Publicat AQVILA: 6.03.2009

Avem, dar nu avem!

   Despre tragedia uciderii handbalistului român Marian Cozma s-a scris şi s-a comentat enorm. Pe alocuri, în goană după rating, relatările au frizat ridicolul, transformând groaznicul eveniment într-un show mediatic revoltător. Nu voi marşa pe această temă şi am să mă rezum la creştinescul „Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în lumea celor drepţi!”

   Absolut uluitoare mi-a părut atitudinea oamenilor! În acele clipe, Marian Cozma n-a mai fost doar cetăţean român, ci unul internaţional. Lacrimile şi suferinţa au fost fără culoare etnică şi fără apartenenţă geo-politică. Moartea unui om a deschis toate frontierele! N-au fost unguri, n-au fost români, ci doar europeni! Din înaltul Cerului, viaţa stinsă a unui sportiv a adunat în jurul unei singure lumânări mii de suflete, într-o singură rugăciune, într-un singur bocet. Un sportiv!

   Întotdeauna am susţinut, şi continuu să o fac!, că arta, cultura în general, şi sportul, ca generatoare de valori, reprezintă sursa celor mai destoinici şi de nădejde ambasadori ai unei naţii. Desigur, n-am să fac greşeala să ignor sau să minimalizez aportul  vreunui medic, cercetător, inovator sau al oricărei alte profesii, numai că atât arta, cât şi sportul au un impact considerabil mai mare asupra publicului larg. Vedetele sunt mai comerciale decât geniile, fapt ce nu poate fi contestat. Este o realitate a vieţii, nu neapărat şi o dreptate a sa! Cert este că succesul unuia sau al altuia nu va fi disociat de numele ţării în care s-a născut idolul ridicat pe piedestal, iar admiratorii şi fanii săi vor aclama şi aplauda acest tandem ori de câte ori valoarea le va cuceri inimile şi spiritul. Nici un politician de carieră, niciunde în lumea asta, nu va reuşi o asemenea performanţă!

   În cazul nostru, al românilor, ce exemple mai clare de ambasadori pot fi enumerate decât o Nadia Comăneci, Ilie Năstase sau Gheorghe Hagi din sfera sportului, sau Liviu Ciulei, Gheorghe Zamfir ori Mariana Nicolescu din universul culturii? Numai că, toţi aceştia şi mulţi alţii de soiul lor sunt abandonaţi în voia sorţii în loc ca imaginea şi renumele să le fie valorificate, iar după ce pun punct carierei, orgoliile politicianiste le lasă pradă uitării iminente. Oricare dintre cei ce au ridicat Tricolorul pe catargele marilor competiţii sau care au smuls ropote de aplauze pe scenele de prim rang ale lumii putea fi cooptat în vreun guvern post-decembrist. Spre exemplificare, Nadia Comăneci, în ciuda celor şase note de 10 (caz unic!) obţinute la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal, n-a primit niciodată notă de admitere la Ministerul Tineretului şi Sportului, iar soprana Mariana Nicolescu (Nicolesco) nu a atins până acum „octava” portofoliului de la Ministerul Culturii, după cum nici la Sănătate ori Ştiinţă n-au fost creditate personalităţi marcante din domeniile resprective.

   Nici nu este de mirare că eforturile de a construi un brand de ţară sunt sortite eşecului, din moment ce mediocritatea şi anonimatul politic autohton nu pot contracara faptele reprobabile ale compatrioţilor noştri peste hotare. Un viol, o tâlhărie sau, mai grav!, o crimă vor fi permanent atributele generice acordate ţării, drept consecinţă că România nu are un port-drapel reprezentativ, un nume celebru, o performanţă de prim loc. Avem, Doamne!, nenumărate exemple cu care să ne mândrim în lumea asta mare, dar…nu avem!

 

Cristian Lodroman

 

Publicat AQVILA: 18.02.2009

Ba, pe-a mă-ti!

   Când îţi scapă pe guriţă o prostie, ai şansa de a fi iertat printr-o replică de genul: „Deh, a vorbit gura fără tine!” Când o comiţi a doua oară însă, puţin probabil să te mai bucuri de aceeaşi clemenţă, deşi este posibil să fie şi de această dată trecută cu vederea. A treia oară este deja prea mult! Suportabilul clachează, iar nervii sunt întinşi atât de mult, încât o înjurătură sau o palmă peste ochi devine o reacţie vecină cu firescul dinspre partea călcată pe bombeu.

   Prologul de mai sus este cât se poate de concret! În carne şi oase, are şi un nume: Ludovic Orban, lătrătorul de avangardă al Partidului Naţional Liberal. Este un personaj politic ce forţează icterul celor ce au ghinionul de a-i sta în faţă, dar care, dintr-o infinită iubire de sine, are impresia bolnavă că este buricul pământului pe scena politică românească. Nu are nici o performanţă. Nici în cadrul partidului din care face parte, nici în perioada cât a fost consilier pe la două primării de sector din Capitală şi cu atât mai puţin în timpul exercitării funcţiei de ministru al transporturilor în cabinetul condus de Călin Popescu Tăriceanu, mandat pe care l-a „onorat” cu zero kilometri de autostradă.

   Narcisist şi misogin, cel căruia demnitara blondă a turismului - pe care o visa la nudul gol prin revistele pentru adulţi - recte Elena Udrea, i-a pus patalamaua de Ludovic Organ, a performat, în schimb, cu câteva mitocănii monumentale. După episodul în care, excitat de microfoanele din dreptul gurii, a afirmat că femeile din viaţa politică autohtonă nu pot accede la funcţii importante decât după ce ies de sub cearşaful vreunui mahăr de partid, Bubonic Orban a dat-o rău de tot cu oiştea-n gard zilele trecute, când, din prepuţul gândirii sale imbecile, a tranşat fără echivoc electoratul românesc, mai precis acea parte de vreo 32 %, care ar urma să-şi exprime opţiunea de vot în favoarea actualului preşedinte: „Pe Băsescu îl votează alcoolicii, prostituatele şi ţiganii!” I-a omis pe drogaţi, dar, până una alta, oi fi tu organul-organelor, însă io ţi-o zic p-aia dreaptă Orbanule: „Ba, pe-a mă-ti!”

   Cu titlu de amănunt, trebuie reamintit şi sloganul sub auspiciile căruia şeful său de partid, Crin Antonescu, îşi desfăşoară campania prezidenţială: „România bunului simţ!” Pardon!? Staţi puţin, că-mi scapă ceva! De unde şi până unde terfelirea, înjosirea, xenofobia, discriminarea ori marginalizarea, fie ea şi a unui minimal procent din populaţia ţării, pot fi asociate cu definiţia bunului simţ? Păi, domnule Antonescu! Ca pretendent la funcţia supremă în Stat şi ca prezidenţiabil ce te-ai bătut cu cărămida în pieptu’ de oţel cum că abia matale vei fi cel ce va traduce-n fapte ceea ce va să însemne preşedintele tuturor românilor, va trebui mai întâi de toate să faci dovada moralităţii şi a mult aclamatului bun-simţ, arătându-i uşa partidului ce-l cârmuieşti, înspre afară, acestui odios, îngâmfat, vitriolat, nesimţit, plus altă sumă de epitete, reunite sub un singur nume: Ludovic Orban.

   Asta, dacă doreşti să eviţi creşterea accelerată a numărului de alcoolici, prostituate, ţigani şi, îl completez eu, drogaţi din România!

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români"  pe  12 Noiembrie 2009

Palavre, palavre, palavre

   Urmăresc siderat actuala bătălie pentru funcţia supremă în stat. Nu are nici o logică! Este o brambureală totală, un balamuc notoriu! Multă demagogie, propagandă cât cuprinde, minciună la greu, ură din abundenţă. Atât! Nimic concret, nici un program. Nici măcar deşănţatele promisiuni nu şi-au intrat, deocamdată, în rol, decât aşa, cu rol de virgule în cuvântările goale de orice conţinut, dar bine garnisite cu miştoul mitocănesc, de maidan desfundat.

   Sloganul preferat al contracandidaţilor lui Traian Băsescu nu diferă pe fond, ci doar ca nuanţă: „A sosit vremea schimbării!” sau „Ţara are nevoie de un alt fel de preşedinte!” Au trecut 20 de ani, dar n-am observat nici o schimbare, iar când spun asta, nu mă refer  la cei ce s-au perindat pe la Palatul Cotroceni, ci la atmosfera politică din ţară, la mult aşteptatele reforme din învăţământ, justiţie sau sănătate. 20 de ani consumaţi doar în calendare, dar fără nici o mare performanţă a României. Nici între graniţele sale, nici în afară! Am schimbat preşedinţi, guverne, parlamentari şi deputaţi, primari şi administraţii locale, dar, ce folos?, nimic nou sub soare: roata tot rotundă a rămas, focul arde la fel, apa caldă tot în Celsius se măsoară. Nimic revoluţionar! Puşcăriile sunt pline de borfaşi, dar nici un corupt; în spitale te tratezi cu medicamente aduse de acasă, iar cei ce scapă cu zile după o operaţie pe cord deschis dau ortu’ popii de apendicită; învăţământul scoate analfabeţi pe bandă rulantă, dar cu diplome de masterat; autostrăzile au acelaşi ritm de expansiune, anul şi kilometrul; agricultura s-a ofilit de tot; asistenţa socială a rămas la fel de fictivă, deci, despre ce schimbări vorbim, domnilor pretendenţi la îmbuibare?

   Ceea ce trebuia reformat de la bun început nu s-a dorit, nu se vrea şi nici nu se va împlini: schimbarea clasei politice. Avem o armată de parlamentari, deputaţi şi alte gloabe burtoase şi buhăite, care toacă inutil banii cu nemiluita, doar să doarmă cu sforăieli şi bale la gură în fotoliile confortabile ale camerelor şi cărora le plătim din greu indemnizaţii, spaţii locative de serviciu, deplasări nesimţite (ale lor, dar şi ale familiilor) pe tot felul de coaste, mai mult sau mai puţin tropicale, plus altele şi altele, fără ca ţara să aibă vreun beneficiu, vreo fărâmă de progres, de SCHIMBARE. Din moment ce tocmai această cangrenă a naţiei, politicul, nu a fost cauterizată, vorbim vorbe.

Palavre, palavre, palavre! Candidaţii apar pe micul ecran, îşi fac turul de frumuseţe prin ţară, însă creierii nu le generează nici o idee, nici un proiect, nici o strategie convingătoare, ci doar gargară spilcuită şi rostită cu acelaşi limbaj de lemn, standardizat. În schimb, se atacă unul pe altul, contribuind din plin la rating-ul televiziunilor şi la prostirea electoratului, acela cât a mai rămas dispus să se prezinte la urne, dar care, oricum, nu prea are habar pe cine să voteze. De fapt, n-a ştiut niciodată! Percepţiile alegătorilor asupra candidaţilor sunt minimale, fiind reduse, în genere, la consistenţa pungilor primite, la numărul de mici ori sarmale înfulecate şi alte câteva abţibilduri poleite cu manipulare.

În ceea ce priveşte rolul preşedintelui în România, electoratul se află în confuzie totală, ba chiar în neştiinţă de cauză. Bulversaţi de mesaje cum că „X-ulescu n-a făcut nimic tot mandatul!”, cei dispuşi să-şi dea votul îl vor alege pe cel ce zbiară mai tare şi arată cu degetul în stânga şi în dreapta, a culpă. Ceilalţi, care ştiu cum stă treaba în politichie, nu se implică în procesul alegerilor, dar, ulterior, dau mărunt din buze că ne-am procopsit cu cine ştie ce hahaleră. Vina revine în totalitate presei. Ea are la dispoziţie mijloacele de informare la scară naţională, ea ar trebui să-i scoată din ceaţă pe români, ea ar trebui să explice care sunt atribuţiile şi ce rol are Preşedintele. Sunt câteva puncte mari şi late: să reprezinte Statul în relaţiile internaţionale; să fie garantul independenţei naţionale; să-şi exercite funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate; să fie comandantul forţelor armate; să desemneze un prim-ministru; să promulge legile.

Pensii, salarii, drumuri, poduri, spitale şi alte alea vor fi aşteptate în zadar de la preşedintele ţării, însă, şi de această dată, vor fi votate…palavrele!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români"  pe  5 Noiembrie 2009

În numele poporului…

  Guvern demis, dar interimar, egal premier încă în funcţiune. Opoziţia coalizată ad-hoc nominalizează un prim-ministru. Preşedintele, pe final de mandat, îşi exercită dreptul constituţional şi desemnează un candidat pentru postul de şef al Executivului, altul decât cel propus de majoritatea parlamentară. Iată-ne şi pe noi, mioriticii lui Caragiale, cum ne-am procopsit cu trei miniştri, dar, în realitate, să n-avem nici unul la cârmă.

   Este cât se poate de clar că asistăm la o luptă politică, în care orgoliile, ura viscerală faţă de adversar, ambiţiile prosteşti, demagogia şi tembelismul sunt amplificate iresponsabil, până la extrem. Totul se deformează şi se interpretează după bunul plac, după interese meschine de grup sau personale, totul este concentrat spre un singur ţel suprem: jilţul de la Cotroceni. Se minte din greu, se manipulează aşijderea, totul s-a transformat în nebunie, haos, blocaj. O ceată de piţigoi, aleşi uninominal, vorbesc în numele poporului, al celor ce i-au votat, dar deciziile sunt luate în nume personal. Din coliviile lor de partid, piţigoii fac alianţe, atentează la Constituţie, ignoră interesele ţării, însă se ascund în spatele electoratului, fără ca acesta să fie consultat, să-i fie cerută o minimă părere sau un punct de vedere.

   Să spunem că luptei furibunde pentru prezidenţiale îi putem acorda unele circumstanţe atenuante, fiind, în fond, o competiţie de genul „care pe care”. În schimb, este de neînţeles cum de s-a ajuns în situaţia ca tocmai Constituţia ţării să devină un factor destabilizator? Este pentru a doua oară când chintesenţa legislativă generează interpretări şi controverse şi tot de atâtea ori a fost adus în centrul atenţiei preşedintele României. Mai întâi, s-au bătut câmpii în fel şi chip referitor la legitimitatea acţiunii de suspendare din funcţie a şefului de Stat, în aprilie 2007, deşi, la vremea respectivă, Curtea Constituţională a menţionat în mod expres că acţiunea parlamentarilor contravine Constituţiei. Puciul a eşuat, poporul a glăsuit prin referendum. A doua tentativă se consumă la această oră, când aceiaşi piţigoi ciripesc diferit litera şi spiritul constituţional. În principiu, putem reduce toată tevatura asta la o singură formulare dinspre politicieni: „Facem cum vrem noi şi cu asta basta!”

   Indubitabil, Constituţia României trebuie ea însăşi supusă unei reforme. Lipsurile şi ambiguităţile, iată!, pun în pericol stabilitatea ţării, ceea ce, într-un stat de drept şi modern, este inadmisibil. Când a fost concepută, pe genunchi şi cu forcepsul Revoluţiei, Constituţia a fost mai degrabă un crochiu legislativ. Nici intervenţiile ulterioare, din anul 2003, nu au fost de profunzime, ci, doar aşa, spoieli pe ici, pe acolo. Este ştiut şi unanim recunoscut faptul că această Carte de căpătâi a României este depăşită, neclară şi ineficientă, numai că politicienilor noştri nu le prea vine la cherem să modifice o legislaţie şchioapă, de pe urma căreia pot profita la momentul oportun. Din nou nu contează ţara, ci doar universul propriu şi personal! Prin prezenta Constituţie, invocată cu nesimţire în disputele lor de maidan, suntem prostiţi în faţă, pentru că legea lor nu este scrisă în rânduri, ci printre rânduri, în coloane şi pe diagonale, sunt rânduri tipărite cu cerneală simpatică, vizibile doar când le arde pipota lor de piţigoi să ciugulească te miri ce funcţii ori favoruri!

   Ei, aleşii neamului, vorbesc în numele poporului pe care-i reprezintă? Mai repede îmi vine a crede că există viaţă pe Marte! Poporul, vocea aia de nătângi, şi-a exprimat dorinţa, în proporţie de 87 %, asupra unui Parlament unicameral şi a reducerii numărului frecătorilor de mentă, la cel mult 300 de membri. Fiind iniţiativa preşedintelui în funcţiune, Traian Băsescu, referendumul pe această temă a fost respins. Este cea mai elocventă dovadă că vocea poporului urlă de-a surda şi n-o aude nimeni, dar…asta este!, ei sunt aleşii unora dintre noi! 

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români"  pe  28 Octombrie 2009

Teroristul Băsescu

   Când a fost lansată pe piaţa intoxicării şi manipulării tevatura aceia cu dezamorsarea a nu ştiu ce bombe şi ghiulele, în care au fost menţionaţi fraţii Băsescu, am avut naivitatea să cred că se va trece relativ repede peste rahatul acesta, gândindu-mă că imbecilitatea are şi ea o limită. Orice mizerie îi putea fi pusă în cârcă preşedintelui Traian Băsescu, dar asocierea sa cu terorismul şi traficul de arme n-ar fi crezut-o nici măcar unul aflat în comă alcoolică, darămite cineva cu mintea cât de cât lucidă.

   De-ar fi fost să fac pariu că subiectul va fi abandonat în cel mult două zile, pierdeam categoric! Până să fie aruncată batista pe ţambal, hopa!, s-a trezit din somnul cel de moarte şi fostul director al cotidianului „Ziua”, Sorin Stănescu, care a turnat o canistră de gaz peste focul intrat în amorţire, citând el, Stănescu, nişte spioni, surse informative şi dosare ultrasecrete, găsite, probabil, în cutia poştală. I-au căzut în nadă destui jurnalişti cu caş la gură şi cu cerebelul pe bigudiuri, dar care, totuşi, au făcut destul de rapid pasul înapoi când au realizat riscul de a se umple şi ei de fecale odată cu Sorin Stănescu, cel asupra căruia încă mai planează bănuiala că ar fi fost înregimentat KGB.

   Se pare însă că moneda asta cu teroriştii are mai mult de două faţete, pentru că, după ce i-au fost bătute capul şi pajura, ar mai fi rămas loc gol, alocat, desigur, aceluiaşi Traian Băsescu. De această dată, a fost scos din rafturi dosarul Omar Hayssam, un arab pripăşit cu mult timp în urmă pe plaiurile mioritice, dar care, cum-necum, devenise un potent om de afaceri după o serie de tunuri trase prin economia românească. De unul singur, n-ar fi reuşit mai mult de un butic sau o tarabă prin Obor, numai că arăbetele a ştiut să intre pe sub pielea lui Ion Iliescu, a lui Adrian Năstase şi a altor „capo di tutti capi” de la PSD şi care l-au ajutat să pună labele pe câteva întreprinderi din ţară, falimentate special pentru el. Este la mintea cocoşului că Omar nu le-a rămas dator, căci o parte din profiturile sale, renăscute ca prin minune, au fost vărsate în diverse campanii electorale, inclusiv atunci când Ilici Iliescu a câştigat ultimul şi neconstituţionalul mandat de şef al statului.

   Numai că, între timp, Omar Hayssam s-a dedat la apucături ce n-aveau nimic în comun cu ortodoxia neaoşă, punând la cale o răpire, nu din Serai, ci a patru jurnalişti români, de care nimeni nu avea habar că au dat şi ei o fugă pe frontul din Irak, mânaţi de curiozitatea carnajele de p’acolo. Că toată povestea ostaticilor a fost cusută cu aţă albă nu mai este un secret. Secrete au rămas demersurile pentru salvarea celor patru aventurieri, în care s-a implicat, absolut normal, şi Traian Băsescu, cel ce a reuşit, într-un final, să-i aducă acasă teferi şi nevătămaţi, doar că cel ce se presupune că ar fi pus la cale acţiunea teroristă, arabul Omar, a reuşit să o zbughească din ţară, după un teatru ieftin şi pueril, dar care a lăsat în urma sa multe perechi de ochi în soare, multe buze umflate şi infinite semne de întrebare.

   Acum, în plină efervescenţă electorală pentru prezidenţiale, episodul „răpirea” este pus din nou în lumina reflectoarelor. Nu oricum, ci cu Traian Băsescu în prim-plan, căruia îi este ţesută o îmbârligată pânză de păianjen, cum că ar fi fost pion principal în reţeaua teroristă. Să-mi fie cu iertare, dar asta-i deja demenţă curată! Mă ia cu furnicături pe şira spinării la gândul ca, mâine-poimâine, să n-aud că Băsescu ar fi rudă de sânge cu Osama bin Laden!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români"  pe  02 Noiembrie 2009

LEX în PLEX

   În mai puţin de o săptămână, Justiţia din România şi-a câştigat, atenţie!, în Justiţie drepturile unor plusuri salariale. Fără discuţie, a fost cel mai rapid proces din istoria postdecembristă a ţării, o performanţă demnă de Cartea Recordurilor.

   În condiţiile de criză economică profundă în care se zbate România la momentul actual, Guvernul încearcă cu disperare să găsească soluţii pentru ca puţinii bani rămaşi pe fundul sacului să nu se mai ducă şi aceştia pe apa sâmbetei, ci să salveze ce se mai poate pentru ca ţara să evite colapsul. Una dintre măsurile reformatoare a fost cea de revizuire a politicii salariale în sistemul bugetar, segment în care au fost descoperite paradoxuri uluitoare, concretizate în retribuţii amplificate substanţial prin zeci de sporuri şi bonificaţii, care, într-un final, deveneau bază de calcul pentru pensiile ulterioare. Astfel, au ieşit la iveală salarii care, scriptic, erau plasate undeva la nivelul decenţei, dar care, prin cumulul de sporuri şi alte tertipuri financiare ajungeau la cote ce stârneau, justificabil, invidia angajaţilor din sectorul privat, depăşind cu mult nu numai veniturile acestora din urmă, ci chiar grilele de salarizare din ţările cu vechi state capitaliste, unde, se ştie, raportul este invers.

Totuşi, în România, sunt bugetari printre bugetari. În timp ce exponenţii clasei medii sunt constrânşi să-şi drămuiască cheltuielile pentru a supravieţui, alţii ridică pretenţii lipsite de orice bun simţ, refuzând categoric solidarizarea cu societatea în aceste vremuri de restrişte. Printre ei se regăsesc şi cei din sistemul Justiţiei, în tot ansamblul său, pornind de la grefieri şi până la magistraţi şi judecători, adică profesiile ce definesc (sau, cel puţin, aşa ar trebui!) Templul Adevărului: Tribunalul. Ofuscarea celor cu LEX-ul în cuget şi simţiri a fost declanşată în momentul în care ministrul Finanţelor le-a anulat de pe răboj sporul de 50%, cel de stres, cu care Domniile lor îşi umflau şi mai abitir buzunarele robelor. Replica a fost imediată, vehementă şi pragmatică. Pentru că nu aveau de gând să moară cu dreptatea în mână precum nefericiţii ce-şi mănâncă ani buni din viaţă prin te miri ce procese, discipolii zeiţei Themis n-au fost nici surzi, nici orbi, nici muţi şi au înclinat tasul balanţei în favoarea lor – căci, deh, cunosc legea! – într-un proces ce a obţinut verdictul la nici 24 de ore după intentare. Colosal!

   Iată, prin urmare, cum cea mai neperformantă instituţie a Statului, cea care pe parcursul atâtor ani şi a sute de dosare grele cu conţinut de corupţie, crimă economică, delapidări şi evaziuni fiscale, genocid şi mineriade, termopane şi mătuşi, trafic de influenţă, trafic imobiliar, flote şi bărcuţe plus alte multe abateri flagrante de la paragrafe şi alineate a reuşit, în schimb, să finalizeze cu viteza luminii propriul dosar, lovindu-l în plex pe ministrul ce şi-a permis să streseze salariile angajaţilor de la Instanţa Supremă. Pentru ca parodia să fie similară celor din filmele cu Stan şi Bran, demnitarul în cauză are dreptul de a face recurs pentru penalizările ce ar trebui achitate la fiecare chenzină în…Justiţie, adică exact acolo unde a fost găsit vinovat. 

   Este de râsul curcilor! Pe fondul eternei aşteptări a Comisiei Europene ca Justiţia românească să fie reformată, funcţională şi eficientă, această instituţie n-a făcut altceva decât să se discrediteze complet, să-şi bată realmente joc de miile de cetăţeni ce-şi caută cu jalba-n băţ dreptatea pentru care îşi mănâncă nervii (acesta, stres!) sau toacă sume agonisite într-o viaţă, să şantajeze Guvernul. Mare vorbă a spus la vremea sa Jonathan Swift, autorul fantasticelor călătorii ale lui Gulliver: „Ignoranţa, trândăvia şi viciul pot alcătui, uneori, singurele însuşiri care îl califică pe un legiuitor”.

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 23 Iulie 2009

Păzea, Bruxelles, că vin ai noştri!

 Bătrânul Continent şi-a votat europarlamentarii şi, deopotrivă, românii s-au prezentat la urne să-şi dea votul pentru aleşii ce urmează să ne reprezinte preţ de patru ani în forul marii familii.

   În ceea ce ne priveşte, în România, absenteismul şi dezinteresul au fost în consonanţă  cu partitura europeană, cu precădere în rândul orăşenilor, care au profitat din plin de week-end şi de ziua liberă de Rusalii, aglomerând şoselele spre mare, munte ori proprietăţile din provincie, de unde au revenit abia în cursul zilei de luni, când, deja, erau numărate voturile. Nici dacă situaţia ar fi fost alta nu s-ar fi înghesuit românii să pună ştampile pe buletinele de vot! Euroscepticismul fiind generalizat, conform sondajelor, explicaţia celor 27 şi ceva de procente ale electorilor ce au catadicsit să bată drumul până la secţiile cu perdeluţe şi ştampile este nu numai unică, dar şi logică. Pe fond, cei ce ne vor reprezenta la Bruxelles n-au decât o misiune de figuraţie, fără nici un aport direct pentru România, cu atât mai mult cu cât ei vor fi asimilaţi în grupurile politice ale Europei.

   Totuşi, să punem cireaşa în moţul tortului, căci, cinstiţi să fim, pitorescul nostru nu s-a dezis nici de această dată! Nici candidaţii, per ansamblu, şi cu atât mai puţin electorii n-au înţeles care este schema cu Parlamentul European. Partidele şi-au construit campaniile fie cu scopul manipulării, fie la modul inerţial şi inconştient. A fost un balet pe sârmă cu fandări ineptice către prezidenţialele din toamnă, pe de-o parte, iar pe de altă parte o spălare de rufe murdare în văzul lumii, iar dacă acestea au fost „strategiile” clasei noastre politice, nu puteau avea o altă finalitate decât dezorientarea acută a electoratului rural şi lehamitea celui urban. Prin urmare, ai noştri ca brazii cu mucii pe piept s-au angajat într-o luptă comună, Parlamentul European, dar pe fronturi diferite, în speţă interesul personal, astfel că după închiderea urnelor ei au fost mai preocupaţi de cifre şi procente decât de sarcinile pe care urmează să le îndeplinească odată cu validarea membrilor de partid în funcţiile ce le vor fi atribuite acestora în Europa.

 Rezultatele erau, în mare măsură, previzibile, dar, de ce să n-o spunem pe şleau?, şi nedorite în unele cazuri. Spun cu eleganţă nedorite, pentru că, de fapt, ne-am procopsit cu nişte specimene ce ţin mai degrabă de cascadorii râsului, referindu-mă aici la un descreierat, Corneliu Vadim Tudor, un semianalfabet urmărit penal, Gigi Becali, un extremist în sutană de episcop reformat, László Tőkés, şi o păpuşă Barbie, nu de la Mattel, ci de la Băsescu. Parcă le şi văd prestaţia în şedinţele de lucru din capitala Belgiei! Vadim, cu părul vâlvoi şi cu batista leoarcă de transpiraţia ştearsă de pe frunte şi ceafă, împungându-l pe pastorul Tőkés, un aberant militant al istoriei închipuite, la care se vor adăuga behăielile lui „Jiji”, parfumate cu iz de brânză ovină, ori frazele strânse între dinţi de către EBA, alias Elena Băsescu. Şi când mă gândesc că printre ăştia patru îşi putea găsi locul şi primarul „care este”, adică Marian Vanghelie, am fi avut o varză de toată pomina, varză de Bruxelles! Doamne, ce circ va fi să fie!

   Pentru ca tacâmul să fie complet, circoteca a continuat – ba, a luat amploare! – după ce primele rezultate ale votului au început să fie făcute publice. Liderii politici începeau să iasă la rampă cu tot felul de declaraţii, de calcule şi concluzii, dar care nu aveau nimic în comun cu Parlamentul European, ci doar cu lupta măruntă şi de prost gust de pe frontul intern. Pumni şi cărămizi în piept de-o parte şi de alta, cum că unii au câştigat nu ştiu ce, alţii ar fi fost mai breji în altă parte, că s-au furat voturi, ba că sunt contestate tot felul de rahaturi, care, repet, n-au nici un fel de relevanţă pentru Europa.

    Dacă mi-ar mai arde de râs, ceea ce nu este cazul!, aş fi în stare să le compar comportamentul politicienilor noştri cu cel al elevilor preşcolari, însă mă voi abţine, pentru că nu doresc să întinez stângăciile candide ale copiilor asemuindu-le cu imbecilitatea matură şi dovedită a demnitarilor de pe la noi. Ultima probă fiind dată de Mircea Geoană, prostănacul lui Iliescu, care, tam-nisam, şi-a strâns jucăriile şi a plecat din Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, fiind ofuscat că nu prea este băgat în seamă de preşedintele Traian Băsescu.

   Ce-o avea una cu alta nici proverbialul Mafalda n-ar putea spune, însă, recunosc, mă trec deja toate apele când mă gândesc la alegerile din noiembrie!

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 09 Iunie 2009

Conspiraţie antinaţională (2)

- continuare -

   Acolo şi atunci când alianţa PSD – PNL nu are la dispoziţie timpul necesar manevrelor de după perdea, acţionează făţiş şi brutal, cu tupeu maxim şi după pofta muşchilor. Obiectivul imediat ce trebuie demolat este acest Guvern Boc 2, adică ceea ce a mai rămas după ce Geoană şi-a retras oamenii din componenţa Executivului. Pentru acest demers, sunt disponibile câteva variante, dintre care moţiunea de cenzură este cea mai la-ndemână. Oricare dintre cele două partide poate depune moţiunea, iar în Parlament va fi susţinută prin voturile celuilalt şi, uite aşa!, Guvernul ar pica în secunda doi. Trebuie ştiut însă că o moţiune de cenzură nu poate fi depusă anterior asumării răspunderii pe o lege sau pachet de programe. Cu alte cuvinte, nu poate fi amendată o faptă, înainte ca aceasta să fie comisă. Ei bine, PSD şi PNL au făcut-o! Nu oricum, ci încălcând grav tocmai Constituţia ţării, în care se spune că semnatarii unei moţiuni de cenzură, respinsă ori ba, nu mai au dreptul de a mai da încă o dată cu carandaşul în aceeaşi sesiune parlamentară. N-a fost doar un semnatar, ci toată trupa de şoc pesedisto-penelistă!

   Totuşi, de ce trebuie să cadă acest Guvern, care, de bine de rău, are o susţinere aproape dublă comparativ cu cea a cabinetului Tăriceanu 2, dar care a rezistat la guvernare mai bine de doi ani, evident, graţie proptelelor PSD? Explicaţia este limpede ca lumina zilei! Chiar dacă perspectiva alegerilor anticipate nu intră în discuţie, conform legislaţiei, „echipa de fotbal” (cei 11 miniştri actuali), în frunte cu căpitanul Boc (a şi fost un fotbalist cu acest nume), trebuie scoasă pe tuşă, ca să nu mai poată emite nici o lege. Nici sub forma Ordonanţelor, nici cu asumare de răspundere. Guvernul, oricare ar fi el, are în sarcină organizarea alegerilor prezidenţiale şi, prin urmare, orice drum, orice potecă ori alee ce duce spre Băsescu trebuie eliminată de pe hartă.

   Nu pot şi nici nu vreau să trec mai departe fără a-l menţiona aici pe realizatorul emisiunii „Naşul”, de pe postul de televiziune B1 TV, în speţă pe Radu Moraru. A fost singurul jurnalist care, în contextul de faţă, a pus pe tapet un aspect halucinant. Cu Constituţia în faţă, moderatorul a argumentat şi explicat pentru orice nepriceput că acţiunea din Parlament a alianţei PSD – PNL este sinonimă unei tentative de răsturnare a puterii, adică, pe şleau, lovitură de Stat.  În Dicţionarul Enciclopedic se găseşte următoarea definiţie: „Lovitura de stat este o acţiune rapidă, care urmăreşte răsturnarea regimului politic existent şi preluarea prin forţă a puterii politice în Stat de către persoane sau grupuri de persoane.” Mai este ceva de adăugat? Nu!

   Nu cred să-şi mai găsească rost menţiunea că toate acestea au fost trecute sub tăcere de televiziunile celor doi moguli ai presei româneşti. Nici măcar n-au catadicsit să nege sau, conform practicilor, să transforme iarăşi albul în negru şi viceversa. Mizând, probabil, pe audienţa superioară în teritoriu, n-au deviat nici un milimetru de la sistemul de referinţă impus de patronat: dezinformarea, manipularea şi diversiunea. În studiouri sunt invitaţi (un fel de a spune…invitaţi) aceiaşi şi aceiaşi interlocutori: sindicalişti, gazetari, analişti politici, foşti miniştri, reprezentanţi ai partidelor, care, la unison, au în repertoriu aceeaşi placă: Băsescu, Boc, Udrea şi nenorocirile pe care le comit aceştia. Demagogia şi patetismul – cu mare priză în rândul celor ce se aşteaptă să plouă cu cârnaţi, salarii şi pensii îndestulătoare şi alte procopseli – sunt atât de evidente şi de greţoase, încât îţi provoacă voma! Da, ştim că efectele crizei economice au făcut ravagii şi că foarte mulţi dintre semenii noştri au ajuns la limita subzistenţei, dar nu promisiunile iluzorii, cuvântările mieroase şi instigările politice vor rezolva problemele. Dacă se duce în mă-sa şi inflaţia, jar mâncăm cu toţii!

   În toată această Conspiraţie antinaţională s-a mai consumat un capitol, extrem de important: Serviciile secrete. Ca parte integrantă în Ministerul de Interne, domeniu păstorit de PSD, serviciile „ochiul şi timpanul” au deservit cu aservire şi autoservire partidul şi acoliţii lui Mircea Geoană. N-am fi aflat acest „secret”, dacă un tembel ca Marian Vanghelie – primar de sector, preşedinte de organizaţie şi marionetă calificată – nu s-ar fi scăpat în pantaloni, lăsându-şi slobodă guriţa aia analfabetă, moment în care a pomenit de nişte dosare ce i-au trecut prin faţa ochilor. Inutilă eschiva ulterioară de după cireş, căci faptul a fost confirmat recent de Miron Mitrea, fost lider de sindicat, fost lider în PSD-ul lui Ion Iliescu, fost urmărit penal, actualmente emigrant în tabăra „independentului” Sorin Oprescu, actualul primar al Capitalei şi candidat la funcţia de preşedinte al României, după un palmares nul ca prim edil al Bucureştiului, dar care, hopa!, şi-a început campania electorală după un reţetar arhicunoscut, aruncându-se la beregata lui Băsescu. Ba, mai abitir!, chirurgul de meserie şi-a aplecat atenţia chiar mai jos, la cocoşel (citat Oprescu), nu cu bisturiul, ci cu gura.

   Să spunem, în final, lucrurilor pe nume! România trece prin momente de criză maximă: economică, financiară, socială, legislativă, de moralitate politică şi, bomboana pe colivă, criză electorală. Acum sau niciodată, deşteaptă-te, române!

Cristian Lodroman

Iniţial a fost publicat în "Aşii Români", dar din motive necunoscute mie a fost eliminat.

  

Marţi, 13, Boc – poc!

   Marţi, 13. Guvernul minoritar al României a căzut, ca urmare a votului de neîncredere exprimat în Parlament, de către alianţa PSD – PNL – UDMR. Pentru cei superstiţioşi, asocierea dintre zi şi număr s-a dovedit fatidică pentru cabinetul condus de Emil Boc, fiind, totodată, prima demitere guvernamentală de când s-a înfiripat această democraţie originală, dar pe care o perpetuăm de la Revoluţie şi până-n prezent. Mie nu-mi arde de glume proaste şi voi spune răspicat că Marţi, 13 a fost o zi nefastă pentru ţară.

   După votarea în Parlament a moţiunii de cenzură iniţiată de liberalii conduşi de Crin Antonescu, mi-a venit în minte un gag întâlnit prin filmele în care, la un moment dat, este solicitat un voluntar dintr-un rând de militari şi care, odată cu pasul înainte, urma să-şi asume şi riscurile aferente misiunii respective. Toţi ceilalţi camarazi fac un pas îndărăt, lăsându-l în faţă pe cel mai fraier. Cam aşa s-a întâmplat şi în cazarma politicienilor noştri, doar că prostul proştilor, Partidul Democrat Liberal, a fost scos în bătaia puştii de două ori. Prima dată după actul de trădare a partidului condus de Mircea Geoană, ce i-a lăsat pe pedelişti cu izmenele în vine la guvernare, şi a doua oară când alianţa majoritară i-a scos la înaintare pentru ca toate oalele să se spargă în capul lor.

   Acum, un car de vorbe nu mai valorează nici doi bani. Faptu-i consumat, răul a fost făcut! Clasa politică a sacrificat ţara în nume personal şi tot ea, ţara, va avea de plătit nu numai ca imagine, dar şi financiar – economic. Mai grav este că minciunile şi dezinformarea continuă, dar nimeni nu manifestă nici măcar minimum de efort ca să spună adevărul. Mass-media, în mare parte, n-are nici un interes să-şi piardă materia primă, iar analiştii politici filosofează prin bălării, în funcţie de invitaţiile primite de la posturile de televiziune. Toţi sunt acum concentraţi pe mişcarea ce-o va face Traian Băsescu în zilele următoare, căruia, contrar Constituţiei, îi este impus un nou premier, în persoana respectabilului primar al Sibiului, Klaus Johannis, căruia, dacă va obţine şi girul preşedintelui în exerciţiu, îi revine sarcina de a alcătui noul Executiv. Că va fi sau nu format din tehnocraţi (specialişti), din independenţi ori de coaliţie naţională, noul cabinet va fi un vax! Vor trece zile cu duiumul până va fi încropită o echipă, alte zile până la învestire, altele până îşi vor aşeza poponeţele pe scaunele ministeriale, iar după ce vor termina de salutat şi ultimul portar al instituţiei, hopa!, na, că s-au terminat şi alegerile prezidenţiale, moment după care, indiferent de câştigător, se termină cu provizoratul şi va fi reluat procesul de înfiinţare a unui nou Guvern. Deci, ca să ne fie clar, nu 6-7 săptămâni va sta ţara în incertitudine, ci 10-14, răstimp în care prăbuşirea monedei naţionale, blocarea acordului cu FMI şi ratarea desemnării unui comisar european sunt riscuri majore şi iminente.

   Din toată povestea asta cu demiterea Guvernului Boc 2 în Parlament, de altfel previzibilă, două aspecte mi-au atras atenţia în mod deosebit. Primul se referă la atitudinea UDMR-ului, formaţiunea maghiarilor din România, ce a fost respinsă de Mircea Geoană şi PSD-ul său de la masa Executivului anterior, în timp ce PD-L a fost dispus să cedeze din boţul său de pâine câteva posturi ministeriale, drept este că din eşalonul doi, dar aveau tacâmuri şi farfurii în faţa ochilor. Acum, UDMR a simţit miros de sânge şi s-a aliat haitei, aruncându-se asupra prăzii rănite, mizând, desigur, pe şansa de a reveni la putere. Al doilea aspect are în vedere „democraţia” din interiorul partidelor ce au votat moţiunea de cenzură. Membrii PSD-PNL-UDMR şi-au depus „bilele” sub ameninţarea castrării, conform principiului comunist: „Cine nu-i cu noi este împotriva noastră!”. Mai pe şleau spus, două partide democratice (PSD – UDMR) şi unul liberal au pus sula lui Iliescu în coasta României, accentuând criza economică, financiară şi politică a anului 2009.

   Marţi, 13, Guvernul Boc a făcut…poc, iar ţara stă pe loc. Următorul pas: Băsescu!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 28 octombrie 2009

Conspiraţie antinaţională (1)

   Deşi simt că mă lasă nervii urmărind ştirile zilnice, un soi de masochism mă teleghidează spre micul ecran, în faţa căruia mă proţăpesc cu noi promisiuni şi deşarte autosugestii de a fi mai calm, mai detaşat. Nu pot! Culmea este că cel mai tare mă enervez când timpul şi faptele îmi dau dreptate, adică atunci când propriile-mi anticipaţii se adeveresc sau când văd cât de uşor sunt de manevrat compatrioţii mei, care încă n-au înţeles că nasul din dotare le foloseşte la miros şi suflat mucii, dar în nici un caz pentru a fi duşi de belciug precum vitele la abator.

   Evenimentele şi informaţiile ultimelor zile ar trebui să ridice ceaţa de pe ochii românilor, ce mai dau crezare basmelor cu pitici şi cai înaripaţi în loc să revină cu picioarele pe solul patriei mume, care, în scurt timp, nu va intra pe ultima sută a alegerilor, ci pe cea a catastrofei, o catastrofă ce-şi are obârşia într-o conspiraţie antinaţională colosală. Nu este nimic exagerat în afirmaţia anterioară, iar dovezile irefutabile divulgate de acea parte a presei, încă fidelă profesionalismului şi independenţei, certifică în mod categoric alianţele malefice şi manevrele abominabile ale acestora. Refacerea tandemului politic PSD – PNL este doar vârful aisbergului. De fapt, nici măcar o secundă n-a încetat să funcţioneze, doar că PSD-ul a fost, timp de nouă luni (ce ironie!), calul troian alături de PD-L la guvernare şi în Parlament, răstimp în care a făcut permanent joc dublu: dimineaţa parteneri în Guvern, seara în opoziţie. Nu mai miră pe nimeni de ce pe parcursul acestor luni reformele au bătut pasul pe loc, măsurile anti-criză au fost neconvingătoare, iar în templul democraţiei, Parlamentul, au fost adoptate cel mult trei legi, în ciuda unei majorităţi „confortabile”, de circa 70 la sută. Anunţaţi pentru cursa spre Cotroceni, încă din primăvară, Mircea Geoană, preşedintele PSD, şi Crin Antonescu, omologul său de la PNL, nu aveau nici un interes ca executivul condus de Emil Boc, discipolul lui Băsescu, să funcţioneze şi să redreseze, cât de cât, economia ţării. Să-l lase pe Traian, duşmanul de moarte, să câştige capital electoral? Nici în ruptul capului!

   Strategia de demolare a actualului şef de stat a fost gândită şi pusă în aplicare cu multe luni în urmă, chiar anterior alegerilor de anul trecut, iar lupta împotriva lui Băsescu a fost demarată pe mai multe fronturi, însă fără o armă cu impact devastator, şansa la victorie ar fi fost minimă: mass-media. Ca partener politic cu PSD, Dan Voiculescu şi-a pus Antenele la dispoziţie instantaneu. Insuficiente însă. A fost cooptat şi trustul de presă patronat de Sorin Ovidiu Vântu, în special postul Realitatea TV. Spuneam, cândva, că pe Vântu nu-l interesează politica, fiind diferit ca viziune şi mentalitate faţă de Voiculescu, dar nici nu puteam crede că a semnat tratatul anti-Băsescu doar aşa, de amorul artei! Enigma îşi ridică voalul de mister. Alianţa PSD – PNL a reuşit să-l promoveze pe liberalul Bogdan Olteanu, fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor, în funcţia de viceguvernator al Băncii Naţionale, manevră ce a trimis în disperare tot sistemul bancar românesc. Este unanim recunoscut faptul că Bogdan Olteanu n-are nici credibilitatea şi nici cea mai firavă calificare pentru această funcţie, vitală pentru BNR şi, implicit, pentru ţară, numai că va fi omul care va plăti toate poliţele către baronii locali şi către toţi cei ce vor sponsoriza din greu campaniile electorale Geoană – Antonescu. Poliţa cea mare şi grasă va reveni lui Sorin Ovidiu Vântu, fără îndoială, cunoscute fiind antecedentele sale epocale în lumea finanţe-bănci. Îi vor fi suficiente (oare?) câteva „mici” informaţii şoptite la ureche, referitoare la, de exemplu, fluctuaţiile de curs valutar sau prognozele de investiţii.

   Conspiraţia antinaţională PSD – PNL şi-a mai dezvăluit însă un secret, dar care, din fericire, a fost blocat printr-un aviz de respingere, semnat de premierul Emil Boc. Nume marcante ale celor două partide (dintre cele ce-i doresc capul lui Băsescu pe buturugă) au semnat în două rânduri petiţia de retrocedare necondiţionată a patrimoniului sindicatelor, pe motiv că ar fi fost confiscat abuziv. Solicitarea venea din partea celor mai proeminenţi lideri de sindicat, care, dincolo de faptul că sunt implicaţi de multă vreme politic, unii dintre ei au contacte directe cu firmele lui Sorin Ovidiu Vântu. Uluitor, dar nu-i tot! Respectivele două solicitări erau contrasemnate de preşedintele PSD şi al Senatului României, în speţă Mircea Geoană, care încă nu dăduse comanda retragerii de la guvernare. Refuzul lui Boc de a împroprietării sindicatele cu un patrimoniu evaluat, atenţie!, la două miliarde de euro a fost principalul motiv pentru care „prostănacul” şi-a luat jucăriile din Guvern, aruncând totodată ţara în criză politică, căci povestea cu Dan Nica - fostul ministru al internelor, remaniat de Boc - a fost doar praf în ochi. Iată cum se explică ofensiva sindicală din zilele trecute, când acei lideri au scos în stradă circa 10.000 de grevişti, sub sloganul: „Noi vrem respect!” Vă este cunoscut? Sigur că da! Explicaţia este extrem de simplă, din moment ce cei mai importanţi rechini sindicali din România: Marius Petcu, Iacob Baciu, Ion Popescu şi Dumitru Costin fac parte din Consiliul de Administraţie al televiziunii Realitatea, cea care promovează acest pseudo-concept. Clar, nu? PSD – PNL, sindicate, patrimoniu, Sorin Ovidiu Vântu!

   Deja am depăşit cu mult spaţiul obişnuit pentru un editorial, dar îmi asum riscul publicării în două părţi, fiind incapabil să acopăr în totalitate şirul evenimentelor de ultimă oră.

- va urma -

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe  2 octombrie 2009

Şi eu vreau Respect

   În plină mizerie şi bălăcăreală electorală pentru prezidenţiale, un post de televiziune – veţi afla care anume – a început o campanie de promovare a unui atribut interuman pe cale de dispariţie: RESPECTUL. Frumos! Emoţionant chiar! Păi, cum să nu fie, din moment ce este o componentă de bază în treimea Dragoste – Iubire – Respect, definitorie a omului bun, corect şi civilizat?

   Eram pe punctul de a lăsa slobode câteva lacrimi să se prelingă pe obraz, marcat fiind, desigur, de profunzimea mesajului pentru care sunt întrerupte emisiunile ca să fie afişat, pe fond negru (de ce oare?), logo-ul: „Noi vrem respect!”, numai că, până să pun mâna pe batistă, un scurtcircuit de feedback raţional m-a trezit din reveria momentului, punându-mi întrebarea: „Despre care respect se face vorbire?”. Bun, în regulă, am văzut că se perindă în clipuri câţiva actori de marcă ai scenei româneşti, câţiva pensionari ce-şi plâng amarul zilelor cu lipsuri de tot felul ori nişte medici ajunşi în situaţia imposibilă de a salva vieţi cu bisturie aduse de acasă, dar, mea culpa!, tot n-am înţeles întru totul către care Respect am fi chemaţi să ne aplecăm cu inima şi sufletul? Sunt de acord că Respectul nu poate fi explicat ad-litteram ca-n dicţionar, fiind, până la urmă, o stare de vibraţii înalte, curate, sincere, trăite adânc în ego-ul fiecărui individ, dar, după mintea mea puţină şi nonfilozofică, mă gândesc la faptul că pentru a manifesta respect faţă de cineva, mai întâi de toate trebuie eradicată minciuna, nu? Ee, în acest caz, să avem pardon!, eu, unul, nu mă simt respectat. Chiar deloc!

   Nu pot subscrie prin vot de încredere la această mobilizare, absolut demagogică, din moment ce tocmai postul de televiziune care a iniţiat promovarea Respectului îmi calcă în picioare demnitatea de cetăţean, îmi jigneşte inteligenţa şi se şterge la fund cu articolul din Constituţie, unde este prevăzut dreptul la informare. Informare…corectă! Nu, nu mă simt respectat, atât timp cât simt că se intenţionează transformarea mea într-o marionetă a societăţii, condamnată cu fiecare ştire şi reportaj la dezinformare şi manipulare! Nu, nu mă simt respectat văzând cum dreptul meu la cultură şi la evoluţie intelectuală îmi este încorsetat prin emisiuni de proastă factură, triviale şi abjecte! Nu, nu mă simt respectat, ca urmare a faptului că în numele rating-ului sunt supus unor manevre intenţionate de imbecilizare, de dezumanizare!

   Mai mult decât atât, cum îşi pot permite cei de la Realitatea TV (acesta fiind postul în cauză) să vorbească despre Respect, tocmai ei, care şi-au făcut din denigrare, minciună şi manipulare un modus vivendi dus până la cele mai înalte cote? Perversitatea merge mai departe! Chiar să fi uitat hăitaşii din cuşca IRealităţii cine le aruncă ciosvârta? Oo, nu, cu siguranţă că nu! Cum să uite de cel ce este un monument al respectului, de cel ce cu Respect a lăsat pe drumuri zeci de mii de români ce şi-au depus agoniseala de-o viaţă în fondul mutual FNI şi care a prăbuşit cu evlavie o bancă, cea a Religiilor? Iată cine vrea să ne înregimenteze sub drapelul Respectului: Sorin Ovidiu Vântu, cel care a lăsat să se creadă că abrevierea FNI venea de la Fondul Naţional de Investiţii, când, în realitate (cu trimitere la postul TV), trebuia tradus ceva la modul: Fiţi Naivi Imbecililor!

   Personal, n-am de gând să fiu naiv! Dacă Realitatea TV nu este în stare să mă respecte, voi face ca şi până acum: AUTORESPECT!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 1 octombrie 2009

Cocktail de palincă politică

Nu că aş fi vreo sămânţă genetică descendentă din Mafalda, acela de le ştia pe toate, dar anticipaţiile mele referitoare la campania prezidenţială se dovedesc pe zi ce trece că au fost juste. De luni bune am spus că vom fi martorii unor mizerii şi măgării din partea politicienilor noştri cum nu s-au mai văzut de la Revoluţie încoace. Tot felul de dosare, informaţii, acuze şi calomnii apar şi dispar în fiece clipă, dar numai pe anumite posturi de televiziune şi numai în anumite ziare, care, ca un făcut, aparţin aceloraşi moguli ai presei româneşti. Nici până acum nu stăteam noi omeneşte pe scaune, dar totul s-a întors cu fundul în sus, a devenit o nebunie şi un haos total.

   În timp ce alte ţări dau semne de redresare economică după criza ce a răvăşit lumea pe întreg cadranul busolei, în România subiectul a fost trecut într-un plan secund, fiind actualmente folosit numai pentru capital politic, pentru altă suită de promisiuni deşănţate şi pentru alţi „specialişti” născociţi la apelul bocancului. Guvernul bicefal îşi dă în cap (capete) la fiecare proiect de lege, sunt anunţate divorţuri politice, refaceri de alianţe, moţiuni de cenzură cu ghiotura, greve, autonomii teritoriale, blocaje administrative, urmăriri penale comandate, restructurări în sistemul bugetar, şomaj, candidaturi mai mult sau mai puţin surpriză, toate de-a valma, fără sens, fără logică şi fără nici o minimă speranţă pentru cetăţeanul de rând, chiaun şi dus cu fofârlica până-n pânzele albe, pe valuri şi talazuri, pentru că nu el, românul, contează în acest moment (de parcă ar fi contat vreodată!), ci funcţia de preşedinte, jilţul de la Cotroceni.

   Când a fost lansată gulguta lui Sorin Roşca Stănescu, fostul director al ziarului „Ziua”, prin care Traian Băsescu ar fi fost implicat în afacerea cu armament, am amânat să-mi dau cu părerea, aşteptând să văd ce iese din toată tărăşenia asta, Stănescu fiind un ziarist discreditat cu mult timp în urmă. Pasiunea sa pentru „şopârle” şi zvonistică de tip KGB l-a scos din circuitul încrederii de ani buni, de pe vremea celebrului dosar „Ţigareta”, când a tras atât fum în plămâni, încât a dat în cancer informativ. Nici cu dosarul „Flota” nu i-au ieşi pasienţele, eşuând lamentabil cu apa pân’ la gât. Că a vrut sau nu, Sorin Roşca Stănescu nu mai este la „Ziua”. A trecut la „Noaptea”, acolo unde se simte în largul său, la răscolit de rahat şi interviuri cu fantome, dosare fabricate la adăpostul întunericului, întâlniri de taină printre tomberoane cu spioni şi informatori fără nume, fără chip. Nu mai scrie la ziar, ci pe…blogul personal, adică acolo unde scapă de sub incidenţa legislaţiei şi a deontologiei profesionale şi unde poate vomita în voie, vrute şi nevrute. Ce a ieşit din povestea cum că fraţii Băsescu, Traian şi Mircea, au avut oarece tangenţe cu armament, cu terorism şi alte fabulaţii? Fâsss! Nimic! Postul de televiziune ce a băgat în cofă total şi definitiv presa românească, Realitatea TV, după ce l-a susţinut în demersurile sale pe Sorin RS, a pus batista pe ţambal, şi-a scos usturoiul dintre dinţi şi şi-a continuat gargara cu alte subiecte, la fel de veridice. Ba, mai mult, l-au pus pe sticlă şi pe tembelul acela de „Marean” Vanghelie (acest nume este o parodie şi trebuie tratat ca atare), alt deţinător de dosare secrete, procurate chiar de la sursă, dar dispărute a doua zi.

   Despre cazul Elenei Udrea, ministresa blondă, ce să mai vorbim? Că în timp ce Comisia de anchetă condusă de Ludovic Orban şi acoliţii săi, calificată în demolarea demnitarilor, se strofoacă să-i facă dosar penal, României i-au fost acordate trei mere de aur (trofeu echivalent Oscar-ului) pentru turism? Aiurea! Ce-i bun nu contează, mai ales dacă vine dinspre tabăra lui Băse. Mai nou, actualului preşedinte i se pune în cârcă altă dandana, de ultimă oră. Cică el este vinovat pentru pretinsa autonomie a secuilor din România. Măi, să fie! Păi, da, zic cei ce nu-l au pe Băsescu la icre, dacă n-ar fi băut palincă cu ei prin Harghita sau Covasna, nici ungurii de pe la noi nu şi-ar fi pierdut minţile cu ograda proprie. Ia te uită, neamule, ce face alcoolul din ţară!

   Mă întreb dacă nu cumva acest cocktail de mizerie politică şi jurnalism de cacao va reuşi să ne îmbete într-atât, încât naţia asta bulversată şi sictirită să nu-şi dea voturile în toamnă, pe vremea vinului cel nou, pe mâna vreunui Gigi Becali sau Sorin Oprescu, alte două poame de pomină!

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe  8 septembrie 2009