Ce se întâmplă doctore?

  Întotdeauna am considerat actul medical drept cea mai nobilă profesie, iar pe medic l-am văzut ca pe micul Dumnezeu sau, mai bine spus, ca pe un releu între eternitatea Divină şi viaţa lumească. El este cel dintâi ce ne întâmpină şi tot el ne dă prima palmă peste fund pentru ca acel „Oaa!” să răsune în sala de naşteri, anunţându-ne astfel izbânda.

   Departe de a fi perfecţi şi pentru că viaţa are şicanele sale, mâinile binecuvântate ale medicului sunt pregătite să aline şi să repare ori de câte ori boala, suferinţa ori moartea ne târcolesc, din interior sau din exterior. El are dreptul de a interveni în creaţia Tatălui Ceresc, atât cât îi este permis, atât cât este posibil. Dincolo de limita lui „atât” nu poate trece. Nu poate dărui nici măcar o secundă de viaţă în plus, mai mult decât ne este scris în frunte!

   Goi venim pe lume, goi stăm în faţa medicului. Goi, dar cu speranţa vindecării! Pentru micul Dumnezeu toţi suntem la fel. Oare?  Organic, aşa s-ar părea! După cum nici doctorii nu sunt pe acelaşi calapod, diferenţele îşi intră în rol. Abaterile de la semnul egal sunt valabile şi de-o parte, şi de alta. Om fi noi deopotrivă în faţa Creatorului, dar Om este şi medicul. Un portofel dolofan sau o funcţie mai acătării îi stimulează la un alt nivel atenţia şi priceperea, iar diagnosticul va fi în funcţie de…evaluare. A trecut vremea pachetelor de ţigări şi a cafelei strecurate timid în buzunarul halatului alb, precum bacşişul dat frizerului. Nici măcar pentru eşalonul doi, al asistentelor, nu mai sunt considerate „perfuzii” forte. Acum se lucrează pe cash, în orice valută.

   Tot mai frecvente, erorile medicale stârnesc adevărate scandaluri. Pacienţi veniţi cu speranţa vindecării mor uitaţi sau nebăgaţi în seamă pe culoarele spitalelor, ori pe targa ce-i plimbă haotic de la o secţie la alta, de parcă viaţa nu este măsurată în secunde, ci în kilometri. Femei gravide aduse în ultimul ceas ca să-şi împlinească menirea nu mai apucă să ducă rodul pântecului în sânul familiei, ci, cu lacrimi de jale, îşi iau adio de la un suflet înălţat la Cer. O banală intervenţie chirurgicală poate deveni un coşmar. Nu vei şti dacă extirparea apendicului inflamat n-a fost de fapt un transplant, fiind înlocuit cu un pansament, cu o pensetă sau cu mănuşile de cauciuc. Mai are rost să reamintesc de acel nefericit rămas fără penis în urma unei operaţii relativ simple la „ouţe”? Nu!

   Se aude tot mai des despre malpraxis. Pacientul-victimă nu caută definiţia. El plăteşte cu sănătatea realitatea concretă. Cuvintele din dicţionar sunt seci şi inutile. Diagnosticul şi tratamentele greşite, atitudinea indiferentă şi inumană, uneori sadică, a celui ce i-a jurat lui Hipocrat credinţă în actul medical l-au condamnat la un handicap pe care nu-l merita. Sarcasmul zicalei „Mergi la doctor pe picioarele tale şi pleci cu ele înainte” face loc nesiguranţei şi fricii, din moment ce viaţa îţi este miza ruletei. Un stetoscop pus în dreptul inimii şi o privire nedumerită a medicului te fac să întrebi cu disperare:

„Ce se întâmplă, doctore, scap sau ba?” 

Cristian Lodroman 

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 10 februarie 2009