O drujbă şi zece cazmale

   Se tot vehiculează ideea cum că exploatarea forestieră din România se află sub semnul creşterii fără precedent şi că din această cauză ne dispar pădurile văzând cu ochii. Nu-i adevărat! Nu acesta este motivul real ce modifică de la o zi la alta hărţile silvice. Cauza pentru care zonele împădurite şi-au restrâns suprafeţele derivă dintr-o logică simplă, elementară, tradusă prin întreruperea ciclului de regenerare. Când iei ceva, aparent mult, fără a pune la loc, acel ceva devine din ce în ce mai puţin, până la dispariţia sa totală.

   Foarte adevărat este că necesarul de masă lemnoasă de pe piaţa internă se află pe o curbă ascendentă, în schimb cunoaşte un recul considerabil la export. În linii mari, balanţa continuă să fie echilibrată, doar că raportul dintre defrişare şi plantare are un rezultat categoric negativ. Din acest moment, păşim pe tărâmul politicii şi al legislativului! Voi respinge din start orice ridicat din umeri la modul: „Nu se poate face nimic!” Ba da!, şi trebuia făcut cu mult timp în urmă, anticipativ, câştigând astfel ani buni în perspectiva dezastrului iminent, un dezastru care nu poate fi redus doar la dispariţia pădurilor şi codrilor, ci şi la dezechilibrele din ecosistem, erodarea solurilor, modificări de climă, recrudescenţa poluării. Nu numai că am fi contracarat din vreme mult trâmbiţata exploatare feroce, dar la ora aceasta, când semnalele de alarmă sunt trase mai abitir decât apa la WC, pe locurile de unde au dispărut copacii, deja  am fi avut o splendoare de puiet.

   Vă propun un scenariu banal:

   Eu, Minister, primesc o cerere din partea cuiva, care doreşte să înfiinţeze o firmă cu specificul pus în discuţie. Că-mi iau sau nu şpaga, am obligaţia să impun nişte reguli şi să stipulez câteva clauze contractuale, prin care să-l oblig la o exploatare bazată pe anumite precepte: Specie; vârstă; locaţie; cantitate; protejarea mediului, cu referire la esenţele rare şi aflate sub incidenţa legii, flora specifică arieratului, precum şi habitatul faunei. Bun! Păi, ia să vedem domnule X, câţi arbori culci matale la pământ într-o singură zi? O sută? În regulă! Cum-necum, după echipele cu joagăre şi topoare, vei asigura eşalonul secund pentru scosul buturugilor, plus o altă mână de oameni ce se vor ocupa cu plantarea de vlăstare, din acelaşi neam. Nu care cumva, în locul brazilor să mă trezesc pe versanţii munţilor cu duzi şi salcâmi! Nu te achiţi de obligaţii? Îţi blochez toate conturile, utilajele vor fi confiscate, iar averea personală, încropită din cea naţională, va trece la Stat, urmând ca diferenţele de calcul să le completezi cu niscavai zile de pârnaie, unde nu vei sta  la şuete în faţa televizorului, ci vei avea o lopată în mână şi o remorcă de arbuşti după tine. Ştii ce ai de făcut! Până la eliberare, păduricea îşi recapătă teritoriul!

   Mm!, ce spuneţi de asta?

   Cum? A spus cineva că după o astfel de strategie ar creşte preţul masei lemnoase? Să fim serioşi! Chiar credeţi că în prezent este cu mult mai ieftină decât în alte ţări sau că patronii vor avea remuşcări după ce nu va mai fi nimic de defrişat? La tupeul lor, n-ar fi de mirare să ne bată obrazul afirmând: „V-am luat pădurile, dar de acum aveţi pârtii de schi şi plaje la poalele Carpaţilor!” Cineva tot va fi nevoit să suporte costurile suplimentare, dar dacă nu se vor regăsi în contabilitatea exploatatorilor şi a beneficiarilor, atunci le vom plăti noi toţi, prin fondurile alocate de către Stat pentru reîmpăduriri. Numai că, şi este bine ştiut, guvernanţii noştri nu au problemele de mediu pe lista priorităţilor, iar în rarele situaţii când catadicsesc să „rupă” din PIB câţiva firfirei, sumele sunt dezolant de mici, dar  şi tardive.

   Categoric, varianta cea mai simplă pentru a preîntâmpina un potenţial dezastru este aceea ca cel ce o cheleşte pe Mama Natură să o coafeze la loc. Nu trebuie admis nici un compromis! Implicarea Statului poate fi redusă doar la supraveghere şi la aplicarea legilor în vigoare, iar dacă acestea nu sunt eficiente, să elaboreze altele, compatibile cu cele europene. Norvegia poate fi un foarte bun exemplu. Pe vremea „împuşcatului”, legea era clară: „Cine taie un copac, va planta zece în loc!” Scurt şi la obiect, fără paragrafe, fără amendamente! Cu alte cuvinte, în urma drujbei, zece cazmale!

Cristian Lodroman

 Publicat pe "Aşii români" şi  pe AQVILA:  16  martie  2009

Poftă (ne)bună!

   S-a împământenit conceptul cum că binele personal se clădeşte pe răul provocat altora. Este proiecţia pragmatică a celor chitiţi pe avere, pe succes în afaceri sau doar pentru a răzbi sub lumina reflectoarelor. Reţeta este cât se poate de simplă şi, nici măcar, nu este secretă. Are, totuşi, câteva ingrediente, care nu sunt la îndemâna oricui. Fidelii ai moralităţii, ai eticii ori ai bunului-simţ n-au sorţi de izbândă! Gargara cu „sărac, dar cinstit” este o poveste cu spiriduşi. Nu, neică, tupeul este baza!

   Vrei o tocăniţă cu de toate? Buuunn! Pune ceaunul pe foc, ia câteva persoane publice, toacă-le mărunt, până la cotor, presară puţină intrigă, condimentează din belşug cu denigrare, tăvăleşte fiecare bucăţică prin nişte praf de calomnie, lasă-le să se perpelească la foc molcom, până se fac mici de tot, după care le stropeşti cu venin de invective. Încă nu luaţi oala de pe aragaz! Puneţi-i capacul şi lăsaţi tochitura să se înăbuşe bine, până nu mai are replică şi apoi transferaţi-o în cuptor, fără să o scăpaţi din ochi!, iar când a căpătat crustă de neputinţă se dă la rece, ca să îngheţe şi ultima fărâmă de personalitate.

   Din acest moment, aveţi afacerea pe masă, dar, atenţie!, nu o vindeţi toată o dată, ci cu bucata. Azi unui post de televiziune, apoi altă bucată către un altul şi tot aşa, până la partea crocantă de pe fundul oalei. Nu o aruncaţi! Şi ziarele poftesc la festinul cu mireasmă de hazna şi gust de hoit! Pentru o porţionare cât mai eficientă, aveţi nevoie de un cuţit cu tăişul perfect ascuţit, ca printr-un minimum de efort să pătrundeţi cât mai adânc în problemă, până la intimitate, rude şi familie, iar dacă se simte o ripostă fibroasă, suplimentaţi hăcuiala cu un satâr.

   Pentru început, până vă faceţi mâna, nu este recomandat să alergaţi după cai verzi pe pereţi în căutare de nu ştiu ce trufandale. Nu! Folosiţi cu încredere materie primă consacrată, pe care o puteţi achiziţiona de la restaurantele cu specific: OTV, Realitatea şi, desigur, din reţeaua Antena 1, 2 şi, mai ales, 3. Veţi avea avantajul că măcelarii acestor posturi vă vor furniza marfa gata tranşată, bătută bine, fezandată şi plină de sânge, atât cât este necesar să credeţi că este fragedă. În plus, nici preţurile nu sunt prea piperate, atâta doar că au pretenţia ca produsul finit să le parvină cu titlu de exclusivitate, iar dacă veţi orna porcăiala şi cu ceva fotografii sau imagini filmate, reţeta dumneavoastră va fi servită la oră de maximă audienţă. Nu vă faceţi probleme dacă nu stăpâniţi tehnica aparatului foto, a telefonului mobil sau a camerei video! Un paparazzi  ascuns de după garduri, boscheţi sau prin copaci vă va scoate din impas mai rapid decât flash-ul blitz-ului.

   Odată terminată treaba, aveţi timp de ceva odihnă, cu uşile şi cu geamurile larg deschise succesului iminent. Nu nădăjduiţi că aerul proaspăt va anihila duhoarea din bucătărie şi nici nu risipiţi banii pe odorizante! Obişnuiţi-vă cu mirosul pestilenţial, cu atât mai mult cu cât odată dobândit acel succes de primă pagină, mai devreme sau mai târziu, veţi deveni ingredientul altui bucătar, dornic şi el de acel bine personal. N-aveţi timp de siestă!  Vigilenţa trebuie să fie permanent în bloc-start, în caz contrar, riscaţi să pierdeţi conexiunile cu realitatea înconjurătoare. VIP-urile au o viaţă activă şi va trebui să ţineţi pasul cu ele! Nu se ştie când preşedintele ţării îşi mai bagă degetul în nas sau se îmbată ca un porc la Golden Şliţ. La fel de bine, fiica acestuia poate scăpa pe guriţă o perlă nouă, pe care o puteţi rata, sau, Doamne fereşte!, dacă blonda de la Turism se împiedică şi face şpagatul pe treptele ministerului?

   În linii mari, cam aşa stau lucrurile prin media autohtonă şi astfel se construiesc cariere. Promovarea excesivă a mizeriei, a răului provocat altora, a călcatului în picioare, a intimităţilor violate şi a rufelor împuţite afişate în văzul lumii nu fac altceva decât să năpăstuiască o naţiune întreagă în favoarea câtorva. Îmi doresc cu ardoare ca această mocirlă să fie asanată, iar în locul orăcăitului de broaşte să aud triluri de mierle şi privighetori, de valori veritabile. Am poftă să mă înfrupt din „delicatese”, dar mediul servit zilnic de către mass-media nu este deloc îmbietor.

   Şi pentru că stăm cu toţii la aceeiaşi masă, să ne urăm reciproc: Poftă (ne)bună!

Cristian Lodroman 

Publicat pe "Aşii români" şi  pe AQVILA:  13  martie  2009

Dinte pentru dinte

   Mai întâi de toate, am de mulţumit actorului italian Paolo Calabresi, care, „deghizat” în român, şi-a pus pielea la bătaie pentru emisiunea „Le Iene”, dorind să demonstreze ceea ce era parţial demonstrat: prigoana xenofobă îndreptată împotriva compatrioţilor noştri.

   Amintita emisiune - traducerea este extrem de sugestivă: Hienele – a difuzat câteva imagini filmate cu camera ascunsă, ilustrând riscul imens la care sunt expuşi cei ce sunt „mirosiţi” drept români, trădaţi printr-un accent deficitar. Calabresi nu a mers până la capăt cu experimentul său şi bine a făcut! Când s-a îngroşat gluma, fiind ameninţat mai întâi cu bătaia şi apoi cu cuţitul, a fost nevoit să-şi divulge reala identitate, dar spiritele erau atât de încinse încât cu greu i-a convins pe agresori că este un „italiano vero”. Concluzia este una singură! La Roma domneşte teroarea, iar românii sunt înşfăcaţi fără discernământ, la grămadă, care pe unde este prins singur de cum se lasă seara. Evident, factorii de intervenţie au oblonul tras peste ochi şi ceară în urechi, lăsând mână liberă acestor „mascalzone” să aplice legea junglei.

   Dându-şi arama extremistă pe faţă, este indubitabil că Cetatea Eternă şi-a închis definitiv porţile în nasul democraţiei, civilizaţiei şi toleranţei. Cuprinşi de panica nesiguranţei, românii părăsesc in corpore carâmbul Cizmei sau şterg orice urmă ce le-ar putea trăda apartenenţa naţională. Orice ripostă ar echivala cu sinuciderea. Prin atitudinea lor violentă, italienii fac dovada că nici ei n-au evoluat suficient, iar reminiscenţele Camorei sunt încă manifeste. Conceptul „Dinte pentru dinte”, propriu vendetelor mafiote, se declanşează la prima scânteie, iar setea de sânge poate răbufni oricând dintre zidurile Colosseum-ului în condiţiile în care legislaţia şi autoritatea locală sunt ştirbe.

  Nu voi fi niciodată solidar cu infracţionalitatea, dar nici nu mă pot dezice de semenii mei! Cine greşeşte să plătească, cu vârf şi îndesat! Categoric însă, culpa degeneraţilor nu trebuie lăsată să se răsfrângă asupra tuturor! Este inadmisibil ca din locul în care Sfântul Petru şi-a înfipt toiagul creştinismului, ura să troneze nesancţionată de comunitatea europeană! Dacă tot am atins coarda Bibliei, revolta personală mă îndeamnă la asemănarea situaţiei actuale cu cea a fraţilor Cain şi Abel, deşi mobilul crimei nu se potriveşte. Sau, cine ştie?, mama adoptivă a pruncilor Romulus şi Remus (descendenţi ai zeului Marte) nu a fost o lupoaică sută la sută, ci vreo corcitură cu apucături de…hienă. Cert este că se impune atitudine!

   Partizan al ideii cum că dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să te implici, personal, am luat decizia de a spune un vehement NU!

-         NU voi mai accepta ponegrirea neamului meu!

-         NU voi tolera automutilarea personalităţii mele de român!

-         NU am să mai cumpăr nici un produs marcat „Made in Italy”!

-         NU voi mai face pe deşteptul vorbind italiana!

-         NU-mi voi mai petrece concediile în Peninsulă şi nici NU voi mai include Italia în itinerariile mele!

De unul singur, sunt conştient că n-am să atrag atenţia nici măcar unei muşte asupra protestului iniţiat, după cum nici firul de nisip nu poate emite pretenţii că ar fi ditamai plaja. Ştiu însă că de va fi multiplicată în rândul unei mase mai mari, unda de şoc ar fi considerabilă. Dacă noi,  românii, vom face cunoscut opiniei publice boicotul nostru, am convingerea că mass-media, inclusiv cea internaţională, nu va sta deoparte, iar impactul ar avea forţa necesară de a urni lucrurile. Aşteptând ca alţii să ne rezolve problemele, vom continua să fim invizibili şi nesemnificativi, iar demnitatea noastră va fi hrănită în continuare cu ciozvârte şi firimituri. Laşitatea şi lamentările perpetue ne vor condamna la slăbiciune şi labilitate de-a pururea. Avem dreptul egalităţii europene, dar trebuie să punem punct statutului de bastarzi pe care l-am acceptat retrăgându-ne la umbra degetului. Mai întâi trebuie să exişti şi apoi să ceri, iar ca să ceri este musai să vrei, dar când vrei, pune mâna şi ia!

   Da, existăm şi vrem să fim trataţi cu respect, având totodată dreptul de a coexista demni la masa europeană! Dacă avem dantura completă, inclusiv cu măselele de minte la locul lor, detartrată şi plombată, va trebui să o folosim şi pentru a ne apăra, nu doar pentru a-i muşca de fund pe unii sau pe alţii!

Cristian Lodroman

 

Publicat pe "Aşii români" şi  pe AQVILA:  11  martie  2009

Good Bye, Au revoir, Auf Wiedersehen!

   Am fost şi noi cu un pas înaintea altora, iar acum urmează să-l facem înapoi. Programa şcolară din România, de vreo 30 de ani încoace, avea prevăzută cel puţin două limbi străine, iar la liceele cu profil uman mai era adăugată şi Limba latină. Nu era şcoală în care să nu înveţi engleză, franceză, germană, italiană sau spaniolă, în diverse combinaţii de câte două. Deşi se fugea de ea ca necuratu’ de tămâie, până şi rusa se preda pe ici, pe acolo. Învăţam graiuri străineze, dar nu puteam păşi peste hotare, decât rareori şi numai în perimetrul Cortinei de Fier.

   Prima dată când am ieşit din ţară, prin ’83, am luat-o voiniceşte cu cortul în spate, acompaniat de glasul roţilor de tren, pe ruta Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G, Polonia şi retur. Până la Praga am fost singur-singurel, după care m-am lipit de alţi trei români, alături de care mi-am continuat drumul. Asocierea s-a dovedit extrem de benefică! Nu numai că am fost un grup mişto, dar puseserăm laolaltă cinci „dicţionare” diferite. Nu ne descurcam cu engleza sau franceza? Nicio problemă, germana, rusa şi italiana erau la îndemână! Nici nu poate intra în discuţie marele avantaj pe care-l aveam, peste tot unde comunicarea cu localnicii era inevitabilă, localnici care, de regulă, nu vorbeau şi o altă limbă decât pe cea maternă, în timp ce noi ştiam câte două de căciulă.

   Îmi permit să vă reamintesc de trista perioadă de până-n ‘89, când unica televiziune din România avea doar două ore de emisie. Atunci, fie te bucurai de programele TV ale vecinilor de lângă graniţe, fie ne strângeam ciorchine pe lângă un „video”. Conform statisticilor vremii, eram prima ţară în lume la capitolul trafic de casete şi pe locul secund, după Polonia, la cel de aparate video pe cap de locuitor. Până să ne spargă Irina Nistor timpanele cu traducerile sale, filmele nedublate erau traduse ad-hoc, de „ăl mai dăştept” din grup. Şi, erau destui! Mai târziu, profesia de jurnalist m-a pus în contact cu confraţi din lumea largă, în cadrul diverselor evenimente. Dacă nu ştiam eu încă o limbă de circulaţie internaţională, slabe speranţe ca interlocutorul meu să poată lega două fraze într-o alta decât a lui, chit că era angajatul unui reputat trust de presă. Forţat de împrejurări, am început „să o rup” şi pe alte graiuri, bonus celor învăţate la şcoală. Eu da, ei nu!

   Este un lucru ştiut că românii au capacitatea de a învăţa cu uşurinţă o limbă străină şi este un motiv de mândrie. Sportivii ce-şi continuă evoluţiile la echipe de peste hotare, emigranţii sau cei ce merg temporar la muncă în alte ţări reuşesc în câteva luni să se descurce, în maximum doi ani să-şi însuşească aproape perfect limba locală, iar după trei ani să o uite pe cea maternă. Adaptarea la noile condiţii parcă o posedăm genetic, iar reuşitele sunt dobândite fără vreun efort deosebit. Este un atu care ne creează un avantaj notabil şi fără echivoc, ce ar trebui valorificat în continuare. Totuşi, perspectivele preconizatelor modificări la programa şcolară sunt sumbre. Reducerea numărului de ore alocate limbilor străine vor avea, cât de curând, un efect dezastruos asupra noii generaţii.

   Chiar dacă nu vi se va părea academică exprimarea, voi afirma că va fi o tâmpenie epocală amputarea acestor ore de curs, în condiţiile în care actualitatea, dimpotrivă, impune perfecţionarea. Expansiunea continuă a unor domenii în care intercomunicarea este esenţială condamnă de pe acum decizia ministerului de resort la anacronism, ba chiar la sinucidere intelectuală. Cum îşi poate închipui doamna ministru Andronescu că informatica, relaţiile publice, comerţul sau turismul vor mai fi beneficiarele unor poligloţi, din moment ce buchiseala limbilor străine va fi eliminată tocmai la vârsta la care învăţăcelul asimilează cel mai uşor şi performant?

   Nu mă pot abţine a-i reaminti vechiului-nou ministru Andronescu, zisă şi Ambramburica (de ce oare?), catastrofalele decizii aplicate pe perioada primului său mandat: testele-grilă, repartizarea computerizată şi reducerea numerică a liceelor în favoarea Şcolilor de Arte şi Meserii, fostele Şcoli Profesionale. Dacă erorile anterioare vor fi completate cu cele deja anunţate, bag de seamă că titulatura Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării (MECI) este o crudă ironie!

 Păi, doamnă dragă!, decât să ambramburiţi iremediabil generaţii întregi de elevi, ar fi cazul să vă luaţi rămas bun de la scaunul călduţ de sub distinsul dumneavoastră poponeţ! Nu vă vom reproşa dicţia imperfectă, dar încercaţi una din formulările: „Good Bye, Au revoir, Auf Wiedersehen sau Arrivederci!

Cristian Lodroman

 

 Publicat pe "Aşii români" şi  pe AQVILA:  9 martie  2009

Învăţaţi să vă descurcaţi!

   Reforma învăţământului românesc îşi continuă suita experimentelor. S-a schimbat schimbarea schimbării, schimbând ce s-a schimbat pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, care, vorba lui Caragiale, lipsesc cu desăvârşire. După ani de zile consumaţi pe încercări zadarnice, se anunţă o nouă modificare a sistemului. Practic, pe fond, se va reveni la punctul zero! Tot ce a fost încropit până acum n-a avut rezultatul scontat, ci doar a produs haos printre dascăli şi, mai ales!, printre elevi. Nici nu cred că modificările cu care s-a intervenit în sistemul de învăţământ au avut un scop anume, deşi toţi miniştrii de resort au trâmbiţat sus şi tare că vom avea programe revoluţionare, moderne şi aliniate standardelor europene. Din gură şi pe hârtie totul poate fi posibil, numai că produsul finit riscă să fie un rebut chiar din start, după cum este şi vorba: „Teoria, ca teoria, dar practica ne omoară!” 

   Era şi normal ca toate acestea să fie sortite eşecului, din moment ce din ecuaţia Reformei elevul a rămas o permanentă necunoscută! Greutatea ghiozdanului îl încovoaie încă din prima clasă (poate că nu degeaba învaţă liniuţe şi bastonaşe!), numărul mare de ore petrecute la şcoală, plus temele pentru acasă fac din bietul copil un salahor, iar materiile predate sunt atât de dificile, încât nici părintele nu-l mai poate ajuta fără ca, în prealabil, să dea o fugă pe la facultate. Volumul mare de informaţie pe care elevul ar trebui să o inmagazineze îi transformă creierul acestuia într-un recipient, ce, odată umplut, începe să refuleze direct proporţional cu cantitatea ce se doreşte a fi adăugată. Dacă este să luăm de bună estimarea specialiştilor cum că un individ obişnuit foloseşte în medie 6-7 procente din capacitatea creierului, iar geniile au un ascendent maxim de circa 10-12%, ce om normal poate gândi că un copil poate asimila o bibliotecă întreagă fără ca mintea lui să ajungă la saturaţie? Mai devreme sau mai târziu se va produce un scurt-circuit, iar neuronii o vor lua razna, generând deviaţii incomensurabile şi iremediabile. 

   Programele şcolare actuale nu sunt armonizate şi, în consecinţă, produc dezechilibre majore. Dictonul latin „Mens sana in corpore sano” a fost abandonat de mult. Nu mai putem vorbi de o minte sănătoasă într-un corp sănătos, din moment ce orele de Educaţie Fizică fie lipsesc cu desăvârşire, fie au fost reduse atât de drastic, încât aduc mai mult cu o recreaţie ceva mai mare de cinci minute. Dacă priveşti mersul unui elev ai senzaţia că vezi o legumă cu picioare: ardei graşi, vinete încovoiate, praz vernil la faţă sau o roşie scofâlcită. Nu mai au vlagă în ei! Dar nici chef de ceva! Orele petrecute în bancă nu mai sunt o plăcere, ci un chin. Apoi, acasă, urmează temele sau (şi) meditaţiile. Migrenele, durerile de cap, epuizarea, apatia şi alte multe simptome fac ravagii în rândul tinerei generaţii. 

   Cu chiu, cu vai, ajung în pragul primelor examene majore, iar Liceul, de departe, este prioritar. Puţine la număr, cele vocaţionale au un statut aparte. Pentru celelalte, Reformele ultimilor ani au transformat admiterea într-o loterie. Nu de oricare, ci una computerizată. Munca şi aspiraţiile elevului nu mai sunt relevante spre un liceu anume, ci va fi repartizat după cheremul unui algoritm. S-a ajuns în situaţia ca drumul de acasă şi până la şcoală, tur-retur, să fie calculat în ore, ore pierdute din timpul său liber, de odihnă sau de pregătire. În plus, nici materiile predate nu sunt cele ce l-ar interesa în perspectiva profesiei dorite. A vrut o carieră în construcţii, electronică sau medicină? OK!, numai că la „tombolă” i-au ieşit silvicultură, alimentaţie publică sau industria textilă! 

   Şi pentru ca toată această aventură pe ogorul pedagogiei să aibă şi o finalitate, Reformele de care vorbeam ar trebui să culmineze cu învăţământul superior, dar şi la acest capitol s-a înregistrat un chix total. Facultăţile de Stat…sunt chiar de stat! Mai precis, de pierdut timpul. Multe dintre catedrele ce odinioară pregăteau studenţii pentru profesii căutate pe piaţa muncii, actualmente funcţionează din inerţie. Anii de studii sunt răsplătiţi cu diplome inutile! Prea mulţi licenţiaţi pentru domenii supraaglomerate, dar şi prea puţine pentru cele în continuă expansiune sau care duc lipsă acută de cadre, medicina fiind cel mai elocvent exemplu. 

   Pusă una peste alta, nici măcar o Reformă nu s-a dovedit performantă. Aşa cum spuneam, se anunţă o alta la orizont, care, zice-se!, va fi schimbată fundamental. Personal, am mari îndoieli! Cu titlu de certitudine va rămâne viabilă povaţa mumificatului Lenin: „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, după care fiecare, după puteri şi pricepere, să se descurce cum poate din încrengătura încurcăturii încurcate!

Cristian Lodroman

 

Publicat pe "Aşii români" şi  pe AQVILA:  4 martie  2009

Economie la…risipă!

   Inevitabil, unda de şoc a crizei economice mondiale a atins şi România. Acum înţelegem ceva mai bine coordonatele unui grafic în care unele săgeţi au luat-o în sus, iar altele în jos, schimbând astfel parametrii şi statisticile. Prinşi cu pantalonii în vine, românii încă nu sunt cuplaţi integral la definiţia „crash”-ului, însă sunt conştienţi că ceva nu mai este ca până anul trecut, când după o repriză de hypermarket se văitau că nu le-au ajuns banii să cumpere tot ce şi-au dorit, deşi plecau cu coşul plin. 

   Acum este altfel. De fapt, abia acum părem şi noi intraţi în rândul lumii, conectaţi cu adevărat la realitate. Deşi nu a fost încă elucidat misterul volumului mare de cumpărături, peste media europeană, din perioada sărbătorilor de iarnă în condiţiile unor salarii net inferioare în raport cu vecinii noştri de peste graniţă, iată că în mai puţin de două luni am trecut de la statutul de „risipitori” la cel de „economi”. Mă aştept să fiu contracarat cu întrebarea „Păi, dacă nu mai sunt bani, de unde cumpărături?”. Parţial, este adevărat! Nu în totalitate însă! Să nu uităm totuşi că principiul consumatorului român a fost foarte simplu: „Cât am, atât cheltuiesc!” În momentul de faţă, kilogramului i-au fost redescoperite subunităţile, iar ceea ce se cumpăra la calup poate îndestula şi cu felia. 

   Nu vreau să spun că este mai bine aşa, să nu fiu greşit înţeles! Totuşi, în mod cert, criza economică are şi părţile sale pozitive, iar dacă nu vom dramatiza, după cum ne este felul, vom învăţa să ne disciplinăm şi să ne însuşim regulile economiei de piaţă pentru viitor. Poate că abia acum putem înţelege că bunăstarea nu înseamnă o cămară plină până la refuz sau o combină frigorifică îndesată cu un volum mai mare de alimente decât cel prevăzut de producător şi că pe un sandviş nu se pune tot porcul. Sigur, nu mâncarea este criteriul statistic etalon, dar exemplifică la o scară miniaturală conceptul. Până nu demult, când pentru salamul acela cu soia te prezentai la casă cu banii într-o mână şi cu Buletinul de Identitate în cealaltă, ne era dat să vedem în rarele reviste occidentale, ce răzbeau de cenzura comunistă, magazine în ale căror galantare găseai casolete cu patru felii de şuncă, 100 de grame de salam, două bucăţi de muşchi pentru friptură. Să nu fi avut nemţii, francezii ori olandezii suficiente venituri pentru a-şi permite o masă copioasă? Ba da, doar că mentalitatea Vesticilor delimitează necesitatea de risipă aproape instinctiv. 

   Cu ani în urmă, deci înaintea crizei în discuţie!, trecând printr-o piaţă cu fructe undeva în Franţa, am avut poftă de un măr, mare şi frumos. Gustul, hmmm!, cam ca al păpădiei, care, oricum, nu ştiu cum este. Un măr am vrut, unul mi-a dat, unul am plătit! La noi, nu! Ori iei un kilogram, ori deloc! Mănânci unul, restul arunci după două, trei zile. De la mici şi mărunte, până la mari şi importante, exemplele pot continua, dar nu voi dezvolta mai mult ideea, pentru a nu face risipă de spaţiu. 

   Aşadar, românul a început să privească mai atent în portofel şi să cumpănească mai bine ordinea priorităţilor. Este o experienţă nouă, prin care trece autodidact, în condiţiile în care mass-media nu are preocupări educative, ci îl lasă de unul singur, ca, mai întâi, să dea cu capul de tocul superior al uşii, urmând apoi să vadă şi pragul de jos. Totuşi, nu este suficient! Încă persistă, din câte am văzut, raţionamentul păgubos „Cumpăr acum, ca să nu mai ies şi săptămâna viitoare. Las’ să fie în casă!” Este capcana cea mai frecventă prin care poţi bloca o sumă de bani într-o investiţie ce, eventual, economiseşte doar timp. În plus, fluctuaţia zilnică a preţurilor presupune şi riscul ca ceea ce achiziţionezi azi să fie mai ieftin mâine, luând în considerare că raportul cerere-ofertă este supus în egală măsură modificărilor. 

   Deşi este prematur, ar fi interesant de pronosticat care va fi atitudinea viitoare a cumpărătorului român odată depăşită criza economică? Se va buluci iarăşi în magazine, ori va rămâne cu lecţia învăţată, conştientizând astfel pentru totdeauna rolul determinant pe care îl are în evoluţia preţurilor? Vom înţelege oare că produsele sunt mai scumpe la noi decât în vecinătatea graniţelor şi din cauza noastră, fiind dispuşi să plătim fără discernământ doar pentru satisfacţia de a avea sacoşele pline? Sunt doar câteva întrebări ce-şi vor primi răspunsul la momentul respectiv, poate peste un an! Până atunci, concretul nu ne oferă decât o singură variantă: Economie la…risipă!

Cristian Lodroman

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 25 februarie 2009

AS la Externe

   Avem, în sfârşit!, ministru de externe, în persoana lui Cristian Diaconescu.
    Întotdeauna mi-a plăcut acest individ şi am considerat oarecum nedreaptă cariera sa politică, dată fiind apartenenţa Domniei sale la Partidul Social Democrat. Un om moderat, cu tact, mai degrabă pacifist decât beligerant în declaraţii contrapuse altor idei şi doctrine adverse, un tip care preferă tăcerea în locul promisiunilor deşănţate şi fără acoperire. N-am idee cât de „pătat” este, dar nu-l văd mai dalmaţian decât pe un altul din clica politică autohtonă. Ba, îndrăznesc să afirm, la nivel de percepţie personală, desigur, că îmi inspiră infinit mai multă încredere decât oricare altul şi, tot ca impresie personală, cred mai degrabă că acest Cristian Diaconescu a cam picat ca musca în laptele eşichierului de stânga, recte în ograda care, dacă mai ţineţi minte, şi-a cam bătut joc de el umilindu-l prin abandonarea sa în campania pentru Primăria Capitalei.    

   Cum, necum, în configuraţia actualului Guvern, cam ciudat prin prisma alianţei, tabăra descendentă din sinergia faptelor iliesciene l-a desemnat pe Diaconescu şef al externelor româneşti. Nici acum nu sunt convins că s-a dorit cu adevărat numirea sa în această funcţie, dar, probabil, neavând o altă variantă, PSD s-a îndurat să-l promoveze. La prima ocazie pe care a avut-o să iasă în prim-planul intereselor ţării, Cristian Diaconescu s-a dovedit a fi un „AS”, o învestire inspirată şi de toată lauda, în ciuda misiunii dificile şi ingrate pe care a avut-o în Italia, pe fondul situaţiei inflamate referitoare la românii din Peninsulă. Şeful diplomaţiei de la Bucureşti a dat, realmente, clasă omologului său, Franco Frattini, şi presei italiene. 

   Am acordat maximă atenţie declaraţiilor de la conferinţa de presă de după întrevederea celor doi miniştri. După cum îşi începuse Frattini alocuţiunea, am crezut, încă o dată, că România şi cetăţenii săi vor fi puşi la colţ, pe coji de nuci şi cu poponeţul altoit de niscaiva nuieluşe. Cu o poziţie dominatoare, proptit infatuat cu mâinile în pupitru, ministrul italian a ţinut morţiş să ne reamintească faptul că el a fost avocatul nostru pentru adererarea la UE şi că lui îi datorăm stelele de pe cer. A fost un bla, bla ce m-a făcut să cred că Franco Frattini bate câmpii şi că negocierile din spatele uşilor închise n-au avut rezultatul scontat. Intuiţia nu m-a înşelat! Ministrul nostru de Externe n-a pozat, ci a punctat! Ferm şi fără inhibiţii, Cristian Diaconescu a spus lucrurilor pe nume: „Cetăţeanul român are drepturi europene, iar infracţionalitatea nu are naţionalitate!”. Prin urmare, nu va fi acceptată nicio atitudine represivă împotriva liberei circulaţii sau care să pună în postură de inferioritate România în raport cu celelalte ţări. 

   Păi, de la sluşul şi bâlbele diplomatice ale predecesorului PNL-ist, Adrian Cioroianu, până la verticalitatea actualului lider al Externelor este o diferenţă ca de la cer la pământ. Aş putea spune că întrevederea din Italia a avut un semn de egalitate între oficialii în cauză, dar nu a fost aşa. Cristian Diaconescu şi-a depăşit partenerul de negocieri, făcând astfel dovada că „are sânge în el„ (fie-mi iertată expresia neacademică!), reiterând numitorul comun sub drapelul democraţiei europene. Punct! 

   Pe de altă parte, trebuie să recunosc fair-play-ul jurnaliştilor italieni prezenţi în studioul improvizat ad-hoc de către Mihai Tatulici, chiar la Roma. Ca moderator, Tatulici nu s-a dezminţit, fiind acelaşi pupcurist lamentabil, un ratat cu pretenţii gazetăreşti. În schimb, ceilalţi participanţi au avut o prestaţie onestă faţă de adevăr şi foarte atenţi la detaliile ce au generat starea conflictuală dintre români şi italieni, cu predilecţie la Roma. De departe, prima cauză o constituie legislaţia şi neputinţa autorităţilor italiene de a gestiona eficient infracţionalitatea, nu numai a ţiganilor de obârşie dunăreană, dar nici pe a lor, proprie şi personală, veche de când se mai vorbea latina prin Colosseum. Nici nu se pot obţine rezultate din moment ce arestatul de azi va fi liber peste scurt timp, situaţie ce convine de minune delincvenţilor. 

   Pusă una peste alta, s-a ajuns la concluzia că nu-i românul atât de negru în cerul gurii pe cât vor să-l facă unii, dar nici italienii nu sunt îngeraşii Capelei Sixtine. Depinde însă de comunitatea celor peste un milion de români prezenţi în Peninsulă dacă precedentul de demnitate naţională va fi desăvârşit sau nu!

Cristian Lodroman

 

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 24 februarie 2009

Roma, români, rromi

   Cazanul xenofob este din nou pus pe foc la Roma, iar ingredientul preferat aflat în clocot este emigrantul român. Chibritul a fost aprins după ce presa din „Cizmă” a relatat pătimaş despre o adevărată epidemie de violuri pe întreg cuprinsul Italiei, din care cel mai şocant ar fi cel în care a căzut victimă o minoră în vârstă de 14 ani. Ambiguitatea informaţiilor inserate în articolul publicat de „Corriere della Sera” sunt în consonanţă cu cele furnizate de către poliţia locală, cum că sunt, atenţie!, suspicionaţi doi români, de etnie rromă, care ar fi agresat sexual o tânără pe un teren viran din cadrul parcului Caffarella, din cartierul Appio Latino.
    Odată făcute publice astfel de declaraţii, extremismul inflamat s-a pus în mişcare, stârnind panică printre cetăţenii de altă naţionalitate decât cea italiană. Mai mult, tensiunea este alimentată şi prin participarea declarativă a primarului Gianni Alemanno, precum şi a ministrului de interne Roberto Maroni, cel ce a promis că va suplimenta forţele de intervenţie impotriva criminalităţii cu încă 3.000 de soldaţi, ce vor patrula pe străzile Cetăţii Eterne non-stop. Este o nebunie, demenţă totală ce se întâmplă acolo! După istoricul incendiator Nero, Roma pare pregătită pentru un al doilea incendiu purificator.
    Că românii nu sunt uşi de biserici o ştim prea bine! Că „emancipatul” rrom tot ţigan este şi că tot ceea ce ştie (genetic) să facă, face, asta iar nu-i nimic nou sub soare! Dar chiar să fi ajuns noi de groaza lumii, în special a Italiei? Să fim chiar atât de buboşi, plini de lepră socială, de primitivi şi incriminabili? Imposibil de crezut! Îmi este teamă că ne-am obişnuit să acceptăm cu prea mare uşurinţă ostracizarea, iar automutilarea ca personalitate naţională este speculată şi valorificată fără menajament de către Occident. Revenind la ultimele două sau trei abuzuri sexuale mediatizate de către presa peninsulară şi la declaraţiile iresponsabile ale politicienilor radicali, Italia riscă enorm în plan european. Dar nu de grija lor sufăr eu acum, ci de expansiunea extremistă, concentrată predilect în jurul Columnei lui Traian, extremism pe care autorităţile locale nu numai că îl tolerează, ba chiar îl alimentează cu ură şi naţionalism, stârnite tocmai de premierul Silvio Berlusconi, un autentic partizan al doctrinei lui Benito Mussolini.
    Curios să aflu unele date statistice, site-urile italiene mi-au oferit câteva surprize interesante. Populaţia Romei a fost aproximată anul trecut la circa 2,7 milioane de locuitori, din care 92,6% sunt „azzurro vero”, iar polonezii şi românii, cu ţigani cu tot, îşi împart frăţeşte procentul de 6,28. Rapoartele reunite ale carabinierilor şi poliţiei relevă faptul că în 2008 au fost efectuate cu puţin peste 1400 de arestări, din care, oficial, doar 16% au fost atribuite conaţionalilor noştri, faţă de cele 90% avansate de către sursele neoficiale şi cele cu obsesia epurării. În schimb, Italia se confruntă cu o altă problemă, incomensurabil mai terifiantă decât cele două presupuse violuri. Violenţa extremă în cadrul familiei autohtone. În anul 2007, 117 soţii au fost ucise, iar alte 243 au ajuns în diverse stări de gravitate pe patul spitalelor, statistică ce plasează această ţară „civilizată” pe primul loc al violenţei în Europa. Datele au fost date publicităţii la sfârşitul lunii ianuarie de către UDI – Unione Donne in Italia, organizaţie care luptă de ani buni împotriva acestui fenomen.
    Şi dacă tot am pomenit de grupurile extremiste ce-şi fac de cap în Cetatea Groazei, mai trebuie spus că, de curând, au fost arestaţi doi membri ai organizaţiei de extremă dreapta intitulate „Militia”. Cam ciudată asemănarea de nume cu cea despre care ştiam că îţi îndoaie bulanul de cauciuc armat pe spate în caz de abateri disciplinare, doar că această Militia este o facţiune fascistă cu un istoric îngrozitor! Motivul pentru care au fost săltaţi de către poliţie? Păi, cum să vă spun? Le cam stau în gât evreii, pe care îi consideră o ameninţare la adresa statului italian! De fapt, nici pe musulmani nu-i au la ficat, nici pe chinezi şi ar mai fi vreo două rase, dintre care una este neagră, iar alta provine de pe Alpha Centauri.
    Prin urmare, iată realitatea dintr-un stat european: nazismul!

Cristian Lodroman

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 21 februarie 2009