Good Bye, Au revoir, Auf Wiedersehen!

   Am fost şi noi cu un pas înaintea altora, iar acum urmează să-l facem înapoi. Programa şcolară din România, de vreo 30 de ani încoace, avea prevăzută cel puţin două limbi străine, iar la liceele cu profil uman mai era adăugată şi Limba latină. Nu era şcoală în care să nu înveţi engleză, franceză, germană, italiană sau spaniolă, în diverse combinaţii de câte două. Deşi se fugea de ea ca necuratu’ de tămâie, până şi rusa se preda pe ici, pe acolo. Învăţam graiuri străineze, dar nu puteam păşi peste hotare, decât rareori şi numai în perimetrul Cortinei de Fier.

   Prima dată când am ieşit din ţară, prin ’83, am luat-o voiniceşte cu cortul în spate, acompaniat de glasul roţilor de tren, pe ruta Ungaria, Cehoslovacia, R.D.G, Polonia şi retur. Până la Praga am fost singur-singurel, după care m-am lipit de alţi trei români, alături de care mi-am continuat drumul. Asocierea s-a dovedit extrem de benefică! Nu numai că am fost un grup mişto, dar puseserăm laolaltă cinci „dicţionare” diferite. Nu ne descurcam cu engleza sau franceza? Nicio problemă, germana, rusa şi italiana erau la îndemână! Nici nu poate intra în discuţie marele avantaj pe care-l aveam, peste tot unde comunicarea cu localnicii era inevitabilă, localnici care, de regulă, nu vorbeau şi o altă limbă decât pe cea maternă, în timp ce noi ştiam câte două de căciulă.

   Îmi permit să vă reamintesc de trista perioadă de până-n ‘89, când unica televiziune din România avea doar două ore de emisie. Atunci, fie te bucurai de programele TV ale vecinilor de lângă graniţe, fie ne strângeam ciorchine pe lângă un „video”. Conform statisticilor vremii, eram prima ţară în lume la capitolul trafic de casete şi pe locul secund, după Polonia, la cel de aparate video pe cap de locuitor. Până să ne spargă Irina Nistor timpanele cu traducerile sale, filmele nedublate erau traduse ad-hoc, de „ăl mai dăştept” din grup. Şi, erau destui! Mai târziu, profesia de jurnalist m-a pus în contact cu confraţi din lumea largă, în cadrul diverselor evenimente. Dacă nu ştiam eu încă o limbă de circulaţie internaţională, slabe speranţe ca interlocutorul meu să poată lega două fraze într-o alta decât a lui, chit că era angajatul unui reputat trust de presă. Forţat de împrejurări, am început „să o rup” şi pe alte graiuri, bonus celor învăţate la şcoală. Eu da, ei nu!

   Este un lucru ştiut că românii au capacitatea de a învăţa cu uşurinţă o limbă străină şi este un motiv de mândrie. Sportivii ce-şi continuă evoluţiile la echipe de peste hotare, emigranţii sau cei ce merg temporar la muncă în alte ţări reuşesc în câteva luni să se descurce, în maximum doi ani să-şi însuşească aproape perfect limba locală, iar după trei ani să o uite pe cea maternă. Adaptarea la noile condiţii parcă o posedăm genetic, iar reuşitele sunt dobândite fără vreun efort deosebit. Este un atu care ne creează un avantaj notabil şi fără echivoc, ce ar trebui valorificat în continuare. Totuşi, perspectivele preconizatelor modificări la programa şcolară sunt sumbre. Reducerea numărului de ore alocate limbilor străine vor avea, cât de curând, un efect dezastruos asupra noii generaţii.

   Chiar dacă nu vi se va părea academică exprimarea, voi afirma că va fi o tâmpenie epocală amputarea acestor ore de curs, în condiţiile în care actualitatea, dimpotrivă, impune perfecţionarea. Expansiunea continuă a unor domenii în care intercomunicarea este esenţială condamnă de pe acum decizia ministerului de resort la anacronism, ba chiar la sinucidere intelectuală. Cum îşi poate închipui doamna ministru Andronescu că informatica, relaţiile publice, comerţul sau turismul vor mai fi beneficiarele unor poligloţi, din moment ce buchiseala limbilor străine va fi eliminată tocmai la vârsta la care învăţăcelul asimilează cel mai uşor şi performant?

   Nu mă pot abţine a-i reaminti vechiului-nou ministru Andronescu, zisă şi Ambramburica (de ce oare?), catastrofalele decizii aplicate pe perioada primului său mandat: testele-grilă, repartizarea computerizată şi reducerea numerică a liceelor în favoarea Şcolilor de Arte şi Meserii, fostele Şcoli Profesionale. Dacă erorile anterioare vor fi completate cu cele deja anunţate, bag de seamă că titulatura Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării (MECI) este o crudă ironie!

 Păi, doamnă dragă!, decât să ambramburiţi iremediabil generaţii întregi de elevi, ar fi cazul să vă luaţi rămas bun de la scaunul călduţ de sub distinsul dumneavoastră poponeţ! Nu vă vom reproşa dicţia imperfectă, dar încercaţi una din formulările: „Good Bye, Au revoir, Auf Wiedersehen sau Arrivederci!

Cristian Lodroman

 

 Publicat pe "Aşii români" şi  pe AQVILA:  9 martie  2009