Economie la…risipă!

   Inevitabil, unda de şoc a crizei economice mondiale a atins şi România. Acum înţelegem ceva mai bine coordonatele unui grafic în care unele săgeţi au luat-o în sus, iar altele în jos, schimbând astfel parametrii şi statisticile. Prinşi cu pantalonii în vine, românii încă nu sunt cuplaţi integral la definiţia „crash”-ului, însă sunt conştienţi că ceva nu mai este ca până anul trecut, când după o repriză de hypermarket se văitau că nu le-au ajuns banii să cumpere tot ce şi-au dorit, deşi plecau cu coşul plin. 

   Acum este altfel. De fapt, abia acum părem şi noi intraţi în rândul lumii, conectaţi cu adevărat la realitate. Deşi nu a fost încă elucidat misterul volumului mare de cumpărături, peste media europeană, din perioada sărbătorilor de iarnă în condiţiile unor salarii net inferioare în raport cu vecinii noştri de peste graniţă, iată că în mai puţin de două luni am trecut de la statutul de „risipitori” la cel de „economi”. Mă aştept să fiu contracarat cu întrebarea „Păi, dacă nu mai sunt bani, de unde cumpărături?”. Parţial, este adevărat! Nu în totalitate însă! Să nu uităm totuşi că principiul consumatorului român a fost foarte simplu: „Cât am, atât cheltuiesc!” În momentul de faţă, kilogramului i-au fost redescoperite subunităţile, iar ceea ce se cumpăra la calup poate îndestula şi cu felia. 

   Nu vreau să spun că este mai bine aşa, să nu fiu greşit înţeles! Totuşi, în mod cert, criza economică are şi părţile sale pozitive, iar dacă nu vom dramatiza, după cum ne este felul, vom învăţa să ne disciplinăm şi să ne însuşim regulile economiei de piaţă pentru viitor. Poate că abia acum putem înţelege că bunăstarea nu înseamnă o cămară plină până la refuz sau o combină frigorifică îndesată cu un volum mai mare de alimente decât cel prevăzut de producător şi că pe un sandviş nu se pune tot porcul. Sigur, nu mâncarea este criteriul statistic etalon, dar exemplifică la o scară miniaturală conceptul. Până nu demult, când pentru salamul acela cu soia te prezentai la casă cu banii într-o mână şi cu Buletinul de Identitate în cealaltă, ne era dat să vedem în rarele reviste occidentale, ce răzbeau de cenzura comunistă, magazine în ale căror galantare găseai casolete cu patru felii de şuncă, 100 de grame de salam, două bucăţi de muşchi pentru friptură. Să nu fi avut nemţii, francezii ori olandezii suficiente venituri pentru a-şi permite o masă copioasă? Ba da, doar că mentalitatea Vesticilor delimitează necesitatea de risipă aproape instinctiv. 

   Cu ani în urmă, deci înaintea crizei în discuţie!, trecând printr-o piaţă cu fructe undeva în Franţa, am avut poftă de un măr, mare şi frumos. Gustul, hmmm!, cam ca al păpădiei, care, oricum, nu ştiu cum este. Un măr am vrut, unul mi-a dat, unul am plătit! La noi, nu! Ori iei un kilogram, ori deloc! Mănânci unul, restul arunci după două, trei zile. De la mici şi mărunte, până la mari şi importante, exemplele pot continua, dar nu voi dezvolta mai mult ideea, pentru a nu face risipă de spaţiu. 

   Aşadar, românul a început să privească mai atent în portofel şi să cumpănească mai bine ordinea priorităţilor. Este o experienţă nouă, prin care trece autodidact, în condiţiile în care mass-media nu are preocupări educative, ci îl lasă de unul singur, ca, mai întâi, să dea cu capul de tocul superior al uşii, urmând apoi să vadă şi pragul de jos. Totuşi, nu este suficient! Încă persistă, din câte am văzut, raţionamentul păgubos „Cumpăr acum, ca să nu mai ies şi săptămâna viitoare. Las’ să fie în casă!” Este capcana cea mai frecventă prin care poţi bloca o sumă de bani într-o investiţie ce, eventual, economiseşte doar timp. În plus, fluctuaţia zilnică a preţurilor presupune şi riscul ca ceea ce achiziţionezi azi să fie mai ieftin mâine, luând în considerare că raportul cerere-ofertă este supus în egală măsură modificărilor. 

   Deşi este prematur, ar fi interesant de pronosticat care va fi atitudinea viitoare a cumpărătorului român odată depăşită criza economică? Se va buluci iarăşi în magazine, ori va rămâne cu lecţia învăţată, conştientizând astfel pentru totdeauna rolul determinant pe care îl are în evoluţia preţurilor? Vom înţelege oare că produsele sunt mai scumpe la noi decât în vecinătatea graniţelor şi din cauza noastră, fiind dispuşi să plătim fără discernământ doar pentru satisfacţia de a avea sacoşele pline? Sunt doar câteva întrebări ce-şi vor primi răspunsul la momentul respectiv, poate peste un an! Până atunci, concretul nu ne oferă decât o singură variantă: Economie la…risipă!

Cristian Lodroman

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 25 februarie 2009