OT-ră-V-irea României

   Percepţia românului despre propria-i ţară este supusă unei modificări îngrijorătoare. Duce undeva spre zona de gri închis, aproape neagră a spectrului, deşi nu există aceste nuanţe în spectrul luminii. Blazarea sau pesimismul, ori amândouă deodată, concură la o imagine deformată şi un orizont lipsit de perspectivă, de parcă toate belelele, tot cei rău sau prost ni se întâmplă numai nouă. Bruma de patriotism şi mândria s-au dus!

   Am scris de nenumărate ori despre cauza principală ce l-a îmbrâncit în asemenea hal pe român de s-a dus mai la vale, însă, indiferent de convingerea cu care culpabilizez mass-media din ţară, sunt conştient că nu se va schimba nimic. Sunt mulţi care gândesc aidoma, dar, să o spunem pe şleau!, insuficienţi. În goana nebunească după rating-uri şi tiraje, presa audio-vizuală şi scrisă a pactizat cu ateismul. Orfan de mamă şi de tată, jurnalismul românesc a fost înfiat de moguli ale căror interese sunt promovate pe baza unui concept deloc rafinat, dar eficient: „Scopul scuză mijloacele!”. Nu-ţi trebuie lupă pentru a le vedea scopul! Puterea, influenţa şi banul stors din piatră seacă sunt reperele existenţiale, pentru care nici un mijloc folosit nu este suficient de imoral, cu atât mai mult cu cât cei ofensaţi pentru afrontul la inteligenţa lor reprezintă o minoritate nesemnificativă. Parafrazându-l pe Lăpuşneanu, cel ce a redus raportul cantitate-calitate la istoricul citat: „Sunt proşti, dar mulţi!”, îmi voi susţine argumentul că target-ul şi succesul unor posturi TV şi ale unor publicaţii autohtone derivă tocmai din masa mare de spectatori şi cititori labili emoţional şi uşor de manipulat.

   Dovada că în România se întâmplă şi lucruri bune, notabile pe plan mondial, s-a consumat zilele trecute la Geneva, unde o invenţie realizată pe parcursul a patru ani de cercetare a unui colectiv format dintr-o mână de oameni destupaţi la minte a rupt gura târgului în cadrul unui salon internaţional de inventică. Nu vă pot furniza mai multe detalii, pentru că presa la care m-am referit anterior a mediatizat evenimentul la rubrica „printre altele”. Printre alte scandaluri! Am reţinut însă că este vorba de un superaparat, extrem de performant, care se anunţă de pe acum a fi un instrument imbatabil pus la îndemâna vameşilor şi a celor angajaţi în lupta cu traficanţii, de orice fel, fiind capabil să scaneze un camion sau un container de mari dimensiuni, până la nivel de măruntaie. Roboscan 1M, după cum a fost denumit, este traducerea tehnologică a proverbului în care un minuscul ac trebuie căutat în ditamai carul cu fân.

   Ar fi o grosolănie impardonabilă să trec în subsidiar faptul că realizarea inventatorilor români a fost răsplătită cu medalia de aur! Dar ce garanţie mai mare a succesului doriţi decât aprecierile la superlativ venite dinspre ţări precum SUA, Elveţia şi Germania, care au şi făcut comenzi ferme pentru achiziţionarea acestor detectoare? Totuşi, nu mă pot abţine!, mă întreb dacă am fi aflat vreodată, fie şi aşa, în treacăt, despre menţionata realizare a cercetătorilor dacă n-ar fi avut un asemenea succes? Nu de alta, dar şi la ediţiile anterioare inteligenţa românească s-a clasat pe podium sau a fost răsplătită cu menţiuni, doar că, mă repet, buletinele noastre de ştiri le-au ignorat, preferând, ca de fiecare dată, mocirla mondenă, rahaturile scandaloase sau nu ştiu ce bâlbâială politică.

   Meritul celor ce îşi sacrifică zile, nopţi şi odată cu ele familiile pentru ca România să triumfe prin cel mai important capital al său, inteligenţa, este cu atât mai mare cu cât fondurile alocate cercetării sunt cele mai mici din Europa. Dar nu numai banii ar fi povara irefutabilă a muncii de laborator, ci şi incapacitatea de a le face cunoscute, de a le produce şi de a le vinde în lumea largă. Cum să discutăm despre investiţia şi promovarea materiei cenuşii, când posturile de televiziune au intrat pe calapodul cel mai nociv, patentat de OTV. Unii îi spun „zeroteve”, considerându-l o nulitate. Nu-i aşa! Este postul care OT-ră-V-eşte ţara, cu toate nenorocirile posibile. Încet, dar sigur, şi celelalte canale mediatice au împrumutat reţeta televiziunii dintr-un apartament, astfel că la momentul actual scandalul cu arestarea unui individ de joasă speţă este mediatizat în exces, de dimineaţă şi până seara, indiferent pe ce post zapezi telecomanda. Nici un interviu, nici un detaliu referitor la Roboscan 1M. În schimb, toate forţele s-au concentrat să-l martirizeze pe unul care a cumpărat cu bani murdari suferinţa, sărăcia şi sufletele oamenilor, clopotniţele bisericilor şi smerenia monahală a călugărilor români de pe muntele Athos.

   Refuz să-i pomenesc numele, alăturându-mă celor care prin tăcere nu-i consolidează piedestalul din caş şi telemea!

Cristian Lodroman

 

Publicat pe AQVILA: 7 aprilie 2009

Alea iacta este!

   Ca să epatez cu mai multă inteligenţă decât cea proprie şi personală, fac apel la dictonul latin „Alea iacta est!”, în urma căreia Iulius Cezar trecuse Rubiconul pentru a cuceri Pompeiul, forţând coordonatele sensului între parametrii hazard, noroc şi speranţă, precum acele zaruri ce fuseseră aruncate de imperatorul roman. Cu alte cuvinte, mai neaoşe, după votul de duminică: „Vom trăi şi vom vedea!”, ca de fiece dată, ce va să iasă mai de Doamne ajută şi pentru pielea noastră!

   Într-o primă fază, în febra exit-poll-urilor, mă pregătisem să scriu despre victoria lui Geoană, însă, în adâncul fiinţei mele, mai speram într-o minune, în câteva mii de voturi răzleţe, ce ar fi putut să întoarcă rezultatul, deşi, cinstit să fiu!, deznădejdea îmi cam luase din faţa ochilor paharul cu apă rece, fiindu-mi înlocuit cu o cană de ceai din flori de tei, parcă pentru a fi ferit astfel de coma alcoolică ce mă târcolea. Mă deranjase în mod vădit triumful prematur a lui Mircea Geoană şi mi se părea injust ca după atâtea luni de asediu furibund şi murdar – răstimp în care a sacrificat deopotrivă ţara şi mândria sa personală, atât ca om, cât şi ca politician – să merite marşul către Cotroceni în acorduri de fanfară. Îmi era greu să accept un preşedinte deja îngenuncheat şi pentru care verticalitatea i-ar fi fost străină pe durata întregului mandat. După ce luase poziţia de sluş, lustruind cu limba pantofii unui Antonescu, Marko Bela, Vadim Tudor şi Gigi Becali, Geoană ar fi fost preşedintele cu ochii-n pământ. Nu de ruşine, în nici un caz!, ci de umilinţă şi de neputinţă, pentru că dintr-o masă gelatinoasă, precum piftia, în vecii-vecilor nu se vor umfla muşchii de luptător.

   În schimb, Mircea Geoană face dovada că nu ştie să piardă, deşi tocmai el dădea lecţii de morală şi de etică politică oponentului pe care-l considerase, înainte de vreme, învins şi căruia îi oferise umărul pentru ultimele lacrimi. Pe undeva, reacţia lui Geoană poate fi explicată, fiindu-i greu să accepte faptul că, în ciuda unei armate de mercenari (Cosmin Guşă, Crin Antonescu, Ludovic Orban, Vadim Tudor, UDMR-ul în totalitate, Sorin Ovidiu Vântu şi crunta sa Realitate, Dan Voiculescu cu toate Antenele sale şi Dinu Patriciu, ce a „lubrifiat” din greu lupta împotriva lui Băsescu) a fost învins de către un marinar, purtat pe val de beţivi, drogaţi şi prostituate. Apropo! Cine şi când îşi va cere scuze în faţa alegătorilor lui Băse?

   Acum, Geoană şi aliaţii săi strigă ca din gură de şarpe că au fost prădaţi. Erau pregătiţi pentru placa asta, fiţi liniştiţi! Dar de aici şi până a acuza românii din diasporă, în special pe cei aflaţi pe continentul nord-american, că au votat la comandă este, indubitabil, aberant! El şi staff-ul său de campanie trebuiau să ştie două lucruri elementare: diferenţa de fus ora şi Internetul. Ce au în comun aceste două elemente? Iată ce! Pe parcursul întregii zile de duminică, pe Internet au fost făcute publice rezultatele exit-pll-ului INSOMAR (agenţia de statistică a lui Sorin Ovidiu Vântu), contrar prevederilor legale. Diasporenii din SUA şi Canada, avantajaţi de decalajul orar, au realizat că doar ei mai pot întoarce soarta alegerilor prezidenţiale din România şi au ieşit masiv la urne. Dacă mai adăugăm şi faptul că – tot duminică şi tot contrar legii – Antena 3, cu Gabriela Vrânceanu Firea la cârmă şi cu invitaţii săi din studio (Vadim, Petre Roman şi Cristian Pârvulescu, care, în treacăt fie vorba, este şi liderul Pro Democraţia) au dus o virulentă şi făţişă campanie anti Băsescu, atenţie!, chiar în ziua votului, românii de peste Ocean au lăsat baltă emisiunea recepţionată prin satelit şi au „taxat” ca atare măgăria fără seamăn.

   Da, domnule Geoană, iată cine te-a băgat în cofă! Aa, sigur, matale mai i o problemă acum şi tare îmi este teamă că PSD-ul te va scuipa ca pe o măsea stricată de pe tronul partidului, pentru că, nu-i aşa?, conu’ Iliescu nu va mai tolera ca „Mircea prostănacul” să-şi mai dea cu presupusul după toate gafele politice pe care le-ai comis şi despre care n-am de gând să mai scriu alte două pagini.

   Deh, neică, fiecare pasăre, pe limba ei piere, iar tu, hoţoman mic ce eşti, ai avut cam multe limbi!

Cristian Lodroman

Publicat AQVILA: 8.12.2009

Acasă

   Sute de români revin zilnic acasă. Din Italia, Spania, Franţa şi de pe unde or mai fi fost plecaţi să muncească. El Dorado s-a sfârşit! Şi-au încercat norocul căutând o viaţă mai bună, mai bănoasă, mai sigură, dar acest noroc şi-a întors faţa de la ei. Atât cât au reuşit să agonisească în luni şi ani de trudă pe şantiere sau pe plantaţiile agricole înghesuie acum într-un autoturism cumpărat la mâna a doua, urmând ca doar numărul de înmatriculare să le mai amintească pe unde au pribegit.

   Ce-i aşteaptă acasă? Italia, Spania, Franţa şi toată Europa lovită de recesiune. Au plecat de la un şomaj şi vor da de altul. Nici măcar cu maşinile aduse nu vor avea ce să mai facă, majoritatea fiind neconforme cu noua legislaţie de protecţie a mediului, iar taxa de primă înmatriculare îi va determina să le vândă centrelor pentru dezmembrare auto. Mulţi dintre ei nădăjduiau să mai reziste un timp, atât cît să-şi termine casele începute pe meleagurile natale cu banii câştigaţi în străinătate. Cine a apucat, bine! Cine nu, îşi va hrăni speranţa într-o a doua şansă, cândva, când această criză blestemată îşi va da sfârşitul.

   Dacă statistica este corectă, circa patru milioane de români au părăsit ţara după Revoluţie, din care jumătate în ultimii doi ani, de la data admiterii în Uniunea Europeană. Incontestabil, cei mai mulţi au plecat să câştige un ban cinstit şi să-şi vândă cât mai bine hărnicia mâinilor. Că au fost şi lichele, şi asta-i adevărat! Numai că cei din urmă încă nu aglomerează vămile cu Ungaria. Domeniul lor de activitate, infracţiunea, se supune altor legi, inclusiv economice. Mai găsesc ei ceva de furat şi nici prostituţia nu pare ameninţată cu abstinenţa.

   Revin la statistică! Tot cu titlu de aproximaţie, mai puţin de o pătrime dintre conaţionalii noştri au avut calificări pentru job-uri, să le spunem intelectuale, iar jumătate pentru munca brută, fizică. Cealaltă pătrime…Lor le „datorăm” rahatul cu care au mânjit imaginea României. Probabilitatea cea mai scăzută de a reveni acasă pare să includă prima categorie: cadrele medicale, inginerii sau cei din domeniile elitiste. Se estimează că circa un milion de compatrioţi vor face cale-ntoarsă, în condiţiile în care, repet!, oferta pe piaţa internă a muncii este din ce în ce mai scăzută, iar impactul social va fi devastator.

   Din tot acest crepuscul al crizei economice ce a lovit precum un tsunami Bătrânul Continent, inclusiv, iată!, şi România, cineva are de cîştigat. Copiii!

Ei au plătit cel mai scump aventura părinţilor. Luni şi ani de zile au fost orfanii migraţiei. Câţi dintre ei or fi înţeles cu adevărat pentru ce au rămas în grija bunicilor atâta amar de vreme? Câţi dintre ei nu ar fi ales fără să clipească o pălmuţă peste fund în locul unei fotografii care să le amintească de chipul mamei? Câţi dintre ei nu ar fi renunţat la maşinuţa ori la păpuşa adusă din străinezia, dar de ziua lor să fi suflat în lumânărelele tortului alături de cei ce le-au dat viaţă? Pentru mulţi dintre ei, criza se va sfârşi curând. Criza lor!

   Printre amintitele bagaje, românii se întorc acasă cu experienţă, cu o mentalitate nouă, occidentală, şi, aşa ar trebui!, cu un nivel superior de civilizare. Depinde de ei dacă vor fi în stare să-şi valorifice calităţile dobândite. Mi-a fost însă dat să văd şi oameni veniţi cu fiţe şi fandoseli de Italia, Spania, Franţa, chinuind o limbă românească ce parcă s-a dorit a fi uitată. Am avut senzaţia că locul lor de muncă a fost la desfundat coşuri, că prea le ies fumuri pe toate orificiile! După doi ani de zile, corzile vocale nu mai pot rosti decât Buenos dias, Bongiorno, ori Bonjour. Mofturi de Coana Chiriţa! Admit că suntem recunoscuţi ca popor înzestrat cu o capacitate aparte de a învăţa o limbă străină, dar mă îndoiesc că în doar doi ani poate fi atinsă perfecţiunea, oricât de înfrăţiţi într-ale latinităţii graiuri am fi. Bine ar fi dacă vor sti şi vor vrea să evite ridicolul!

   Ce are de pierdut România odată reveniţi? Bani. Banii trimişi şi cheltuiţi acasă! Miliarde de euro anual. Va fi un gol pe care economia noastră dezorientată nu-l va putea compensa cu uşurinţă, cu atât mai mult cu cât actualii guvenanţi fac eforturi de a ieşi cu obrazul cât mai curat după promisiunile deşănţate din campania electorală.

   Totuşi, dintr-o Europă aflată în resuscitare, românii vin acasă!

Cristian Lodroman

 

Publicat AQVILA: 28.01.2009

A înnebunit marmota?

   Relativ recent, mi-a parvenit un text, de genul celor postate pe blog-uri, din care am aflat cum că elveţienii au o atitudine ostilă faţă de români. M-a cam pus pe gânduri! Ăştia ce-or mai avea cu noi? Sincer, m-am cam săturat să tot aud că ba unii, ba alţii ne privesc de parcă le-am sta în gât, că nu mai au loc de noi sau că le respirăm aerul!

   Am fost deseori în Ţara Cantoanelor, dar niciodată n-am avut probleme. Ba, pot spune că la Sion, unde am stat câteva zile, m-am bucurat de ospitalitatea localnicilor, chit că nu dau ei p-afară cu căldura sufletească. Dar, aşa sunt ei! Exuberanţa nu este punctul lor forte, în schimb, sunt extrem de disciplinaţi, calculaţi şi riguroşi. La hotelul unde am fost cazat, personalul s-a dovedit amabil la superlativ, iar managerul mi-a mărturisit că are vaste cunoştinţe despre ţara noastră şi despre români, deşi nu a vizitat-o niciodată. Ştia că avem un stil de viaţă mai dinamic şi că temperamentul nostru are la bază buna dispoziţie. Le spunea admirativ! Nu era o premieră pentru el şi echipa sa ca ora de închidere a restaurantului să fie depăşită cu mult. Două remarce ale sale mi-au zgândărit orgoliul. Prima făcea referire la mâncare, rugându-ne ca în cazul în care dorim porţii suplimentare să nu avem vreo reţinere în a solicita…bis-ul. Se subînţelege că invitaţia nu a rămas fără ecou! A doua venea dinspre cameristă, care ne-a „pârât” şefului că în fiecare dimineaţă a găsit, în toate camerele, paturile făcute de sărea banul pe ele, ca-n armată.

   De unde şi până unde chestia asta că ne-ar huli elveţienii, chiar nu pot înţelege! Cu mult timp în urmă ajunseserăm de poveste cum că ţiganii din România ar fi mâncat lebedele din Austria. Cei ce ne-au luat apărarea au fost tocmai elveţienii, care au negat afirmaţiile vecinilor, spunând că graţioasele palmipede n-au făcut decât să migreze către lacurile lor. Corect! De ceva vreme şi Bucureştiul are câteva familii de lebede pe luciul apelor, dar nu se atinge nimeni de ele, aşa că, să avem pardon!, sursa de inspiraţie a lui Ceaikovski nu prezintă interes pentru meniul rasei cu tingiri şi coviltire.

   Cotrobăind pe Internet ca să găsesc ceva reclamaţii majore cu caracter infracţional şi care să aibă compatrioţi de-ai noştri în prim-plan, de pe păşunile văcuţei Milka n-am obţinut decât vreo două cazuri, ambele având aceeaşi orientare: jaful. În primul erau menţionaţi patru mehedinţeni, care, împreună cu nişte sârbi, furau bijuterii din vitrinele magazinelor, în care intrau direct cu automobilele. Al doilea pomenea de câţiva indivizi din Bacău, specializaţi în fraude cu carduri bancare. Cam atât! În schimb, am găsit relatată o omucidere în care protagonist era un elveţian, ce şi-a căsăpit soţia, o româncă, pe motiv de gelozie, şi vreo două cazuri de pedofili, tot elveţieni, care s-au bucurat de „serviciile” unor copii ai străzilor bucureştene, momiţi cu niscaiva ciocolate cu lapte şi alune.

   Totuşi, de unde şi de la ce a pornit această poveste cu presupusa adversitate faţă de noi? Să nu vă mire, dar tot conotaţie politică are! Recent, graţie unui referendum, mai mult de jumătate din populaţia helvetă şi-a dat acordul deschiderii pieţei de muncă către români şi bulgari. Cei ce s-au opus au adus drept argument „invazia” cetăţenilor din Balcani, ce se vor năpusti precum corbii asupra celor 26 de cantoane. Corbi? Impardonabilă confuzie cu ciorile, dacă la asta s-au gândit! Corbul este o pasăre inteligentă şi protejată prin lege, fiind considerată un sanitar destoinic al Terrei. Revenind la idee, am curajul să fac pariu că ţara meşterilor orologi nu se află printre preferinţele muncitorilor români! Nici măcar printre ale agricultorilor. Nu au ce să facă acolo! Fără echivoc, Elveţia este o ţară absolut superbă, dar din punctul de vedere al industriei este prea puţin tentantă, iar pentru alpinism, mă îndoiesc că vor fi amatori. În plus, viaţa este foarte scumpă în raport cu cea din alte state europene. Drept este că se câştigă foarte bine, dar şi cheltuielile sunt în consecinţă. Mai trebuie spus că nici legislaţia extrem de dură a elveţienilor nu va fi pe placul compatrioţilor noştri. Un scuipat pe stradă sau un pipi în sânul naturii se lasă cu sancţiuni atât de aspre, încât este de preferat să nu bei apă niciodată.

   Prin urmare, după cum sunt ilustrate afişele extremiste UDC (Uniunea Democrată de Centru), ceasornicarii îşi ascut bricegele cu care să taie aripile corbilor ce le vor survola Alpii sau care vor ateriza să sfâşie trupul ţării. Este un afront ordinar îndreptat către toţi românii, luând în considerare faptul că zburătoarea menţionată face parte din familia Corvidaelor, deci cu trimitere directă la blazonul lui Matei Corvin. Ministerul nostru de externe n-ar trebui să stea cu mâinile în sân! Dacă o atare situaţie va fi lăsată în voia sorţii, vestita ciocolată catifelată va deveni atât de amară, de ne va strepezi dinţii. O fi marmota din reclamă simpatică foc, dar dacă este să fi înnebunit, vaccinaţi-o, fraţilor!

Cristian Lodroman

Publicat AQVILA: 6.03.2009

Avem, dar nu avem!

   Despre tragedia uciderii handbalistului român Marian Cozma s-a scris şi s-a comentat enorm. Pe alocuri, în goană după rating, relatările au frizat ridicolul, transformând groaznicul eveniment într-un show mediatic revoltător. Nu voi marşa pe această temă şi am să mă rezum la creştinescul „Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în lumea celor drepţi!”

   Absolut uluitoare mi-a părut atitudinea oamenilor! În acele clipe, Marian Cozma n-a mai fost doar cetăţean român, ci unul internaţional. Lacrimile şi suferinţa au fost fără culoare etnică şi fără apartenenţă geo-politică. Moartea unui om a deschis toate frontierele! N-au fost unguri, n-au fost români, ci doar europeni! Din înaltul Cerului, viaţa stinsă a unui sportiv a adunat în jurul unei singure lumânări mii de suflete, într-o singură rugăciune, într-un singur bocet. Un sportiv!

   Întotdeauna am susţinut, şi continuu să o fac!, că arta, cultura în general, şi sportul, ca generatoare de valori, reprezintă sursa celor mai destoinici şi de nădejde ambasadori ai unei naţii. Desigur, n-am să fac greşeala să ignor sau să minimalizez aportul  vreunui medic, cercetător, inovator sau al oricărei alte profesii, numai că atât arta, cât şi sportul au un impact considerabil mai mare asupra publicului larg. Vedetele sunt mai comerciale decât geniile, fapt ce nu poate fi contestat. Este o realitate a vieţii, nu neapărat şi o dreptate a sa! Cert este că succesul unuia sau al altuia nu va fi disociat de numele ţării în care s-a născut idolul ridicat pe piedestal, iar admiratorii şi fanii săi vor aclama şi aplauda acest tandem ori de câte ori valoarea le va cuceri inimile şi spiritul. Nici un politician de carieră, niciunde în lumea asta, nu va reuşi o asemenea performanţă!

   În cazul nostru, al românilor, ce exemple mai clare de ambasadori pot fi enumerate decât o Nadia Comăneci, Ilie Năstase sau Gheorghe Hagi din sfera sportului, sau Liviu Ciulei, Gheorghe Zamfir ori Mariana Nicolescu din universul culturii? Numai că, toţi aceştia şi mulţi alţii de soiul lor sunt abandonaţi în voia sorţii în loc ca imaginea şi renumele să le fie valorificate, iar după ce pun punct carierei, orgoliile politicianiste le lasă pradă uitării iminente. Oricare dintre cei ce au ridicat Tricolorul pe catargele marilor competiţii sau care au smuls ropote de aplauze pe scenele de prim rang ale lumii putea fi cooptat în vreun guvern post-decembrist. Spre exemplificare, Nadia Comăneci, în ciuda celor şase note de 10 (caz unic!) obţinute la Jocurile Olimpice din 1976, de la Montreal, n-a primit niciodată notă de admitere la Ministerul Tineretului şi Sportului, iar soprana Mariana Nicolescu (Nicolesco) nu a atins până acum „octava” portofoliului de la Ministerul Culturii, după cum nici la Sănătate ori Ştiinţă n-au fost creditate personalităţi marcante din domeniile resprective.

   Nici nu este de mirare că eforturile de a construi un brand de ţară sunt sortite eşecului, din moment ce mediocritatea şi anonimatul politic autohton nu pot contracara faptele reprobabile ale compatrioţilor noştri peste hotare. Un viol, o tâlhărie sau, mai grav!, o crimă vor fi permanent atributele generice acordate ţării, drept consecinţă că România nu are un port-drapel reprezentativ, un nume celebru, o performanţă de prim loc. Avem, Doamne!, nenumărate exemple cu care să ne mândrim în lumea asta mare, dar…nu avem!

 

Cristian Lodroman

 

Publicat AQVILA: 18.02.2009

Ba, pe-a mă-ti!

   Când îţi scapă pe guriţă o prostie, ai şansa de a fi iertat printr-o replică de genul: „Deh, a vorbit gura fără tine!” Când o comiţi a doua oară însă, puţin probabil să te mai bucuri de aceeaşi clemenţă, deşi este posibil să fie şi de această dată trecută cu vederea. A treia oară este deja prea mult! Suportabilul clachează, iar nervii sunt întinşi atât de mult, încât o înjurătură sau o palmă peste ochi devine o reacţie vecină cu firescul dinspre partea călcată pe bombeu.

   Prologul de mai sus este cât se poate de concret! În carne şi oase, are şi un nume: Ludovic Orban, lătrătorul de avangardă al Partidului Naţional Liberal. Este un personaj politic ce forţează icterul celor ce au ghinionul de a-i sta în faţă, dar care, dintr-o infinită iubire de sine, are impresia bolnavă că este buricul pământului pe scena politică românească. Nu are nici o performanţă. Nici în cadrul partidului din care face parte, nici în perioada cât a fost consilier pe la două primării de sector din Capitală şi cu atât mai puţin în timpul exercitării funcţiei de ministru al transporturilor în cabinetul condus de Călin Popescu Tăriceanu, mandat pe care l-a „onorat” cu zero kilometri de autostradă.

   Narcisist şi misogin, cel căruia demnitara blondă a turismului - pe care o visa la nudul gol prin revistele pentru adulţi - recte Elena Udrea, i-a pus patalamaua de Ludovic Organ, a performat, în schimb, cu câteva mitocănii monumentale. După episodul în care, excitat de microfoanele din dreptul gurii, a afirmat că femeile din viaţa politică autohtonă nu pot accede la funcţii importante decât după ce ies de sub cearşaful vreunui mahăr de partid, Bubonic Orban a dat-o rău de tot cu oiştea-n gard zilele trecute, când, din prepuţul gândirii sale imbecile, a tranşat fără echivoc electoratul românesc, mai precis acea parte de vreo 32 %, care ar urma să-şi exprime opţiunea de vot în favoarea actualului preşedinte: „Pe Băsescu îl votează alcoolicii, prostituatele şi ţiganii!” I-a omis pe drogaţi, dar, până una alta, oi fi tu organul-organelor, însă io ţi-o zic p-aia dreaptă Orbanule: „Ba, pe-a mă-ti!”

   Cu titlu de amănunt, trebuie reamintit şi sloganul sub auspiciile căruia şeful său de partid, Crin Antonescu, îşi desfăşoară campania prezidenţială: „România bunului simţ!” Pardon!? Staţi puţin, că-mi scapă ceva! De unde şi până unde terfelirea, înjosirea, xenofobia, discriminarea ori marginalizarea, fie ea şi a unui minimal procent din populaţia ţării, pot fi asociate cu definiţia bunului simţ? Păi, domnule Antonescu! Ca pretendent la funcţia supremă în Stat şi ca prezidenţiabil ce te-ai bătut cu cărămida în pieptu’ de oţel cum că abia matale vei fi cel ce va traduce-n fapte ceea ce va să însemne preşedintele tuturor românilor, va trebui mai întâi de toate să faci dovada moralităţii şi a mult aclamatului bun-simţ, arătându-i uşa partidului ce-l cârmuieşti, înspre afară, acestui odios, îngâmfat, vitriolat, nesimţit, plus altă sumă de epitete, reunite sub un singur nume: Ludovic Orban.

   Asta, dacă doreşti să eviţi creşterea accelerată a numărului de alcoolici, prostituate, ţigani şi, îl completez eu, drogaţi din România!

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români"  pe  12 Noiembrie 2009

Palavre, palavre, palavre

   Urmăresc siderat actuala bătălie pentru funcţia supremă în stat. Nu are nici o logică! Este o brambureală totală, un balamuc notoriu! Multă demagogie, propagandă cât cuprinde, minciună la greu, ură din abundenţă. Atât! Nimic concret, nici un program. Nici măcar deşănţatele promisiuni nu şi-au intrat, deocamdată, în rol, decât aşa, cu rol de virgule în cuvântările goale de orice conţinut, dar bine garnisite cu miştoul mitocănesc, de maidan desfundat.

   Sloganul preferat al contracandidaţilor lui Traian Băsescu nu diferă pe fond, ci doar ca nuanţă: „A sosit vremea schimbării!” sau „Ţara are nevoie de un alt fel de preşedinte!” Au trecut 20 de ani, dar n-am observat nici o schimbare, iar când spun asta, nu mă refer  la cei ce s-au perindat pe la Palatul Cotroceni, ci la atmosfera politică din ţară, la mult aşteptatele reforme din învăţământ, justiţie sau sănătate. 20 de ani consumaţi doar în calendare, dar fără nici o mare performanţă a României. Nici între graniţele sale, nici în afară! Am schimbat preşedinţi, guverne, parlamentari şi deputaţi, primari şi administraţii locale, dar, ce folos?, nimic nou sub soare: roata tot rotundă a rămas, focul arde la fel, apa caldă tot în Celsius se măsoară. Nimic revoluţionar! Puşcăriile sunt pline de borfaşi, dar nici un corupt; în spitale te tratezi cu medicamente aduse de acasă, iar cei ce scapă cu zile după o operaţie pe cord deschis dau ortu’ popii de apendicită; învăţământul scoate analfabeţi pe bandă rulantă, dar cu diplome de masterat; autostrăzile au acelaşi ritm de expansiune, anul şi kilometrul; agricultura s-a ofilit de tot; asistenţa socială a rămas la fel de fictivă, deci, despre ce schimbări vorbim, domnilor pretendenţi la îmbuibare?

   Ceea ce trebuia reformat de la bun început nu s-a dorit, nu se vrea şi nici nu se va împlini: schimbarea clasei politice. Avem o armată de parlamentari, deputaţi şi alte gloabe burtoase şi buhăite, care toacă inutil banii cu nemiluita, doar să doarmă cu sforăieli şi bale la gură în fotoliile confortabile ale camerelor şi cărora le plătim din greu indemnizaţii, spaţii locative de serviciu, deplasări nesimţite (ale lor, dar şi ale familiilor) pe tot felul de coaste, mai mult sau mai puţin tropicale, plus altele şi altele, fără ca ţara să aibă vreun beneficiu, vreo fărâmă de progres, de SCHIMBARE. Din moment ce tocmai această cangrenă a naţiei, politicul, nu a fost cauterizată, vorbim vorbe.

Palavre, palavre, palavre! Candidaţii apar pe micul ecran, îşi fac turul de frumuseţe prin ţară, însă creierii nu le generează nici o idee, nici un proiect, nici o strategie convingătoare, ci doar gargară spilcuită şi rostită cu acelaşi limbaj de lemn, standardizat. În schimb, se atacă unul pe altul, contribuind din plin la rating-ul televiziunilor şi la prostirea electoratului, acela cât a mai rămas dispus să se prezinte la urne, dar care, oricum, nu prea are habar pe cine să voteze. De fapt, n-a ştiut niciodată! Percepţiile alegătorilor asupra candidaţilor sunt minimale, fiind reduse, în genere, la consistenţa pungilor primite, la numărul de mici ori sarmale înfulecate şi alte câteva abţibilduri poleite cu manipulare.

În ceea ce priveşte rolul preşedintelui în România, electoratul se află în confuzie totală, ba chiar în neştiinţă de cauză. Bulversaţi de mesaje cum că „X-ulescu n-a făcut nimic tot mandatul!”, cei dispuşi să-şi dea votul îl vor alege pe cel ce zbiară mai tare şi arată cu degetul în stânga şi în dreapta, a culpă. Ceilalţi, care ştiu cum stă treaba în politichie, nu se implică în procesul alegerilor, dar, ulterior, dau mărunt din buze că ne-am procopsit cu cine ştie ce hahaleră. Vina revine în totalitate presei. Ea are la dispoziţie mijloacele de informare la scară naţională, ea ar trebui să-i scoată din ceaţă pe români, ea ar trebui să explice care sunt atribuţiile şi ce rol are Preşedintele. Sunt câteva puncte mari şi late: să reprezinte Statul în relaţiile internaţionale; să fie garantul independenţei naţionale; să-şi exercite funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate; să fie comandantul forţelor armate; să desemneze un prim-ministru; să promulge legile.

Pensii, salarii, drumuri, poduri, spitale şi alte alea vor fi aşteptate în zadar de la preşedintele ţării, însă, şi de această dată, vor fi votate…palavrele!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români"  pe  5 Noiembrie 2009

În numele poporului…

  Guvern demis, dar interimar, egal premier încă în funcţiune. Opoziţia coalizată ad-hoc nominalizează un prim-ministru. Preşedintele, pe final de mandat, îşi exercită dreptul constituţional şi desemnează un candidat pentru postul de şef al Executivului, altul decât cel propus de majoritatea parlamentară. Iată-ne şi pe noi, mioriticii lui Caragiale, cum ne-am procopsit cu trei miniştri, dar, în realitate, să n-avem nici unul la cârmă.

   Este cât se poate de clar că asistăm la o luptă politică, în care orgoliile, ura viscerală faţă de adversar, ambiţiile prosteşti, demagogia şi tembelismul sunt amplificate iresponsabil, până la extrem. Totul se deformează şi se interpretează după bunul plac, după interese meschine de grup sau personale, totul este concentrat spre un singur ţel suprem: jilţul de la Cotroceni. Se minte din greu, se manipulează aşijderea, totul s-a transformat în nebunie, haos, blocaj. O ceată de piţigoi, aleşi uninominal, vorbesc în numele poporului, al celor ce i-au votat, dar deciziile sunt luate în nume personal. Din coliviile lor de partid, piţigoii fac alianţe, atentează la Constituţie, ignoră interesele ţării, însă se ascund în spatele electoratului, fără ca acesta să fie consultat, să-i fie cerută o minimă părere sau un punct de vedere.

   Să spunem că luptei furibunde pentru prezidenţiale îi putem acorda unele circumstanţe atenuante, fiind, în fond, o competiţie de genul „care pe care”. În schimb, este de neînţeles cum de s-a ajuns în situaţia ca tocmai Constituţia ţării să devină un factor destabilizator? Este pentru a doua oară când chintesenţa legislativă generează interpretări şi controverse şi tot de atâtea ori a fost adus în centrul atenţiei preşedintele României. Mai întâi, s-au bătut câmpii în fel şi chip referitor la legitimitatea acţiunii de suspendare din funcţie a şefului de Stat, în aprilie 2007, deşi, la vremea respectivă, Curtea Constituţională a menţionat în mod expres că acţiunea parlamentarilor contravine Constituţiei. Puciul a eşuat, poporul a glăsuit prin referendum. A doua tentativă se consumă la această oră, când aceiaşi piţigoi ciripesc diferit litera şi spiritul constituţional. În principiu, putem reduce toată tevatura asta la o singură formulare dinspre politicieni: „Facem cum vrem noi şi cu asta basta!”

   Indubitabil, Constituţia României trebuie ea însăşi supusă unei reforme. Lipsurile şi ambiguităţile, iată!, pun în pericol stabilitatea ţării, ceea ce, într-un stat de drept şi modern, este inadmisibil. Când a fost concepută, pe genunchi şi cu forcepsul Revoluţiei, Constituţia a fost mai degrabă un crochiu legislativ. Nici intervenţiile ulterioare, din anul 2003, nu au fost de profunzime, ci, doar aşa, spoieli pe ici, pe acolo. Este ştiut şi unanim recunoscut faptul că această Carte de căpătâi a României este depăşită, neclară şi ineficientă, numai că politicienilor noştri nu le prea vine la cherem să modifice o legislaţie şchioapă, de pe urma căreia pot profita la momentul oportun. Din nou nu contează ţara, ci doar universul propriu şi personal! Prin prezenta Constituţie, invocată cu nesimţire în disputele lor de maidan, suntem prostiţi în faţă, pentru că legea lor nu este scrisă în rânduri, ci printre rânduri, în coloane şi pe diagonale, sunt rânduri tipărite cu cerneală simpatică, vizibile doar când le arde pipota lor de piţigoi să ciugulească te miri ce funcţii ori favoruri!

   Ei, aleşii neamului, vorbesc în numele poporului pe care-i reprezintă? Mai repede îmi vine a crede că există viaţă pe Marte! Poporul, vocea aia de nătângi, şi-a exprimat dorinţa, în proporţie de 87 %, asupra unui Parlament unicameral şi a reducerii numărului frecătorilor de mentă, la cel mult 300 de membri. Fiind iniţiativa preşedintelui în funcţiune, Traian Băsescu, referendumul pe această temă a fost respins. Este cea mai elocventă dovadă că vocea poporului urlă de-a surda şi n-o aude nimeni, dar…asta este!, ei sunt aleşii unora dintre noi! 

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români"  pe  28 Octombrie 2009

Teroristul Băsescu

   Când a fost lansată pe piaţa intoxicării şi manipulării tevatura aceia cu dezamorsarea a nu ştiu ce bombe şi ghiulele, în care au fost menţionaţi fraţii Băsescu, am avut naivitatea să cred că se va trece relativ repede peste rahatul acesta, gândindu-mă că imbecilitatea are şi ea o limită. Orice mizerie îi putea fi pusă în cârcă preşedintelui Traian Băsescu, dar asocierea sa cu terorismul şi traficul de arme n-ar fi crezut-o nici măcar unul aflat în comă alcoolică, darămite cineva cu mintea cât de cât lucidă.

   De-ar fi fost să fac pariu că subiectul va fi abandonat în cel mult două zile, pierdeam categoric! Până să fie aruncată batista pe ţambal, hopa!, s-a trezit din somnul cel de moarte şi fostul director al cotidianului „Ziua”, Sorin Stănescu, care a turnat o canistră de gaz peste focul intrat în amorţire, citând el, Stănescu, nişte spioni, surse informative şi dosare ultrasecrete, găsite, probabil, în cutia poştală. I-au căzut în nadă destui jurnalişti cu caş la gură şi cu cerebelul pe bigudiuri, dar care, totuşi, au făcut destul de rapid pasul înapoi când au realizat riscul de a se umple şi ei de fecale odată cu Sorin Stănescu, cel asupra căruia încă mai planează bănuiala că ar fi fost înregimentat KGB.

   Se pare însă că moneda asta cu teroriştii are mai mult de două faţete, pentru că, după ce i-au fost bătute capul şi pajura, ar mai fi rămas loc gol, alocat, desigur, aceluiaşi Traian Băsescu. De această dată, a fost scos din rafturi dosarul Omar Hayssam, un arab pripăşit cu mult timp în urmă pe plaiurile mioritice, dar care, cum-necum, devenise un potent om de afaceri după o serie de tunuri trase prin economia românească. De unul singur, n-ar fi reuşit mai mult de un butic sau o tarabă prin Obor, numai că arăbetele a ştiut să intre pe sub pielea lui Ion Iliescu, a lui Adrian Năstase şi a altor „capo di tutti capi” de la PSD şi care l-au ajutat să pună labele pe câteva întreprinderi din ţară, falimentate special pentru el. Este la mintea cocoşului că Omar nu le-a rămas dator, căci o parte din profiturile sale, renăscute ca prin minune, au fost vărsate în diverse campanii electorale, inclusiv atunci când Ilici Iliescu a câştigat ultimul şi neconstituţionalul mandat de şef al statului.

   Numai că, între timp, Omar Hayssam s-a dedat la apucături ce n-aveau nimic în comun cu ortodoxia neaoşă, punând la cale o răpire, nu din Serai, ci a patru jurnalişti români, de care nimeni nu avea habar că au dat şi ei o fugă pe frontul din Irak, mânaţi de curiozitatea carnajele de p’acolo. Că toată povestea ostaticilor a fost cusută cu aţă albă nu mai este un secret. Secrete au rămas demersurile pentru salvarea celor patru aventurieri, în care s-a implicat, absolut normal, şi Traian Băsescu, cel ce a reuşit, într-un final, să-i aducă acasă teferi şi nevătămaţi, doar că cel ce se presupune că ar fi pus la cale acţiunea teroristă, arabul Omar, a reuşit să o zbughească din ţară, după un teatru ieftin şi pueril, dar care a lăsat în urma sa multe perechi de ochi în soare, multe buze umflate şi infinite semne de întrebare.

   Acum, în plină efervescenţă electorală pentru prezidenţiale, episodul „răpirea” este pus din nou în lumina reflectoarelor. Nu oricum, ci cu Traian Băsescu în prim-plan, căruia îi este ţesută o îmbârligată pânză de păianjen, cum că ar fi fost pion principal în reţeaua teroristă. Să-mi fie cu iertare, dar asta-i deja demenţă curată! Mă ia cu furnicături pe şira spinării la gândul ca, mâine-poimâine, să n-aud că Băsescu ar fi rudă de sânge cu Osama bin Laden!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români"  pe  02 Noiembrie 2009

LEX în PLEX

   În mai puţin de o săptămână, Justiţia din România şi-a câştigat, atenţie!, în Justiţie drepturile unor plusuri salariale. Fără discuţie, a fost cel mai rapid proces din istoria postdecembristă a ţării, o performanţă demnă de Cartea Recordurilor.

   În condiţiile de criză economică profundă în care se zbate România la momentul actual, Guvernul încearcă cu disperare să găsească soluţii pentru ca puţinii bani rămaşi pe fundul sacului să nu se mai ducă şi aceştia pe apa sâmbetei, ci să salveze ce se mai poate pentru ca ţara să evite colapsul. Una dintre măsurile reformatoare a fost cea de revizuire a politicii salariale în sistemul bugetar, segment în care au fost descoperite paradoxuri uluitoare, concretizate în retribuţii amplificate substanţial prin zeci de sporuri şi bonificaţii, care, într-un final, deveneau bază de calcul pentru pensiile ulterioare. Astfel, au ieşit la iveală salarii care, scriptic, erau plasate undeva la nivelul decenţei, dar care, prin cumulul de sporuri şi alte tertipuri financiare ajungeau la cote ce stârneau, justificabil, invidia angajaţilor din sectorul privat, depăşind cu mult nu numai veniturile acestora din urmă, ci chiar grilele de salarizare din ţările cu vechi state capitaliste, unde, se ştie, raportul este invers.

Totuşi, în România, sunt bugetari printre bugetari. În timp ce exponenţii clasei medii sunt constrânşi să-şi drămuiască cheltuielile pentru a supravieţui, alţii ridică pretenţii lipsite de orice bun simţ, refuzând categoric solidarizarea cu societatea în aceste vremuri de restrişte. Printre ei se regăsesc şi cei din sistemul Justiţiei, în tot ansamblul său, pornind de la grefieri şi până la magistraţi şi judecători, adică profesiile ce definesc (sau, cel puţin, aşa ar trebui!) Templul Adevărului: Tribunalul. Ofuscarea celor cu LEX-ul în cuget şi simţiri a fost declanşată în momentul în care ministrul Finanţelor le-a anulat de pe răboj sporul de 50%, cel de stres, cu care Domniile lor îşi umflau şi mai abitir buzunarele robelor. Replica a fost imediată, vehementă şi pragmatică. Pentru că nu aveau de gând să moară cu dreptatea în mână precum nefericiţii ce-şi mănâncă ani buni din viaţă prin te miri ce procese, discipolii zeiţei Themis n-au fost nici surzi, nici orbi, nici muţi şi au înclinat tasul balanţei în favoarea lor – căci, deh, cunosc legea! – într-un proces ce a obţinut verdictul la nici 24 de ore după intentare. Colosal!

   Iată, prin urmare, cum cea mai neperformantă instituţie a Statului, cea care pe parcursul atâtor ani şi a sute de dosare grele cu conţinut de corupţie, crimă economică, delapidări şi evaziuni fiscale, genocid şi mineriade, termopane şi mătuşi, trafic de influenţă, trafic imobiliar, flote şi bărcuţe plus alte multe abateri flagrante de la paragrafe şi alineate a reuşit, în schimb, să finalizeze cu viteza luminii propriul dosar, lovindu-l în plex pe ministrul ce şi-a permis să streseze salariile angajaţilor de la Instanţa Supremă. Pentru ca parodia să fie similară celor din filmele cu Stan şi Bran, demnitarul în cauză are dreptul de a face recurs pentru penalizările ce ar trebui achitate la fiecare chenzină în…Justiţie, adică exact acolo unde a fost găsit vinovat. 

   Este de râsul curcilor! Pe fondul eternei aşteptări a Comisiei Europene ca Justiţia românească să fie reformată, funcţională şi eficientă, această instituţie n-a făcut altceva decât să se discrediteze complet, să-şi bată realmente joc de miile de cetăţeni ce-şi caută cu jalba-n băţ dreptatea pentru care îşi mănâncă nervii (acesta, stres!) sau toacă sume agonisite într-o viaţă, să şantajeze Guvernul. Mare vorbă a spus la vremea sa Jonathan Swift, autorul fantasticelor călătorii ale lui Gulliver: „Ignoranţa, trândăvia şi viciul pot alcătui, uneori, singurele însuşiri care îl califică pe un legiuitor”.

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 23 Iulie 2009

Păzea, Bruxelles, că vin ai noştri!

 Bătrânul Continent şi-a votat europarlamentarii şi, deopotrivă, românii s-au prezentat la urne să-şi dea votul pentru aleşii ce urmează să ne reprezinte preţ de patru ani în forul marii familii.

   În ceea ce ne priveşte, în România, absenteismul şi dezinteresul au fost în consonanţă  cu partitura europeană, cu precădere în rândul orăşenilor, care au profitat din plin de week-end şi de ziua liberă de Rusalii, aglomerând şoselele spre mare, munte ori proprietăţile din provincie, de unde au revenit abia în cursul zilei de luni, când, deja, erau numărate voturile. Nici dacă situaţia ar fi fost alta nu s-ar fi înghesuit românii să pună ştampile pe buletinele de vot! Euroscepticismul fiind generalizat, conform sondajelor, explicaţia celor 27 şi ceva de procente ale electorilor ce au catadicsit să bată drumul până la secţiile cu perdeluţe şi ştampile este nu numai unică, dar şi logică. Pe fond, cei ce ne vor reprezenta la Bruxelles n-au decât o misiune de figuraţie, fără nici un aport direct pentru România, cu atât mai mult cu cât ei vor fi asimilaţi în grupurile politice ale Europei.

   Totuşi, să punem cireaşa în moţul tortului, căci, cinstiţi să fim, pitorescul nostru nu s-a dezis nici de această dată! Nici candidaţii, per ansamblu, şi cu atât mai puţin electorii n-au înţeles care este schema cu Parlamentul European. Partidele şi-au construit campaniile fie cu scopul manipulării, fie la modul inerţial şi inconştient. A fost un balet pe sârmă cu fandări ineptice către prezidenţialele din toamnă, pe de-o parte, iar pe de altă parte o spălare de rufe murdare în văzul lumii, iar dacă acestea au fost „strategiile” clasei noastre politice, nu puteau avea o altă finalitate decât dezorientarea acută a electoratului rural şi lehamitea celui urban. Prin urmare, ai noştri ca brazii cu mucii pe piept s-au angajat într-o luptă comună, Parlamentul European, dar pe fronturi diferite, în speţă interesul personal, astfel că după închiderea urnelor ei au fost mai preocupaţi de cifre şi procente decât de sarcinile pe care urmează să le îndeplinească odată cu validarea membrilor de partid în funcţiile ce le vor fi atribuite acestora în Europa.

 Rezultatele erau, în mare măsură, previzibile, dar, de ce să n-o spunem pe şleau?, şi nedorite în unele cazuri. Spun cu eleganţă nedorite, pentru că, de fapt, ne-am procopsit cu nişte specimene ce ţin mai degrabă de cascadorii râsului, referindu-mă aici la un descreierat, Corneliu Vadim Tudor, un semianalfabet urmărit penal, Gigi Becali, un extremist în sutană de episcop reformat, László Tőkés, şi o păpuşă Barbie, nu de la Mattel, ci de la Băsescu. Parcă le şi văd prestaţia în şedinţele de lucru din capitala Belgiei! Vadim, cu părul vâlvoi şi cu batista leoarcă de transpiraţia ştearsă de pe frunte şi ceafă, împungându-l pe pastorul Tőkés, un aberant militant al istoriei închipuite, la care se vor adăuga behăielile lui „Jiji”, parfumate cu iz de brânză ovină, ori frazele strânse între dinţi de către EBA, alias Elena Băsescu. Şi când mă gândesc că printre ăştia patru îşi putea găsi locul şi primarul „care este”, adică Marian Vanghelie, am fi avut o varză de toată pomina, varză de Bruxelles! Doamne, ce circ va fi să fie!

   Pentru ca tacâmul să fie complet, circoteca a continuat – ba, a luat amploare! – după ce primele rezultate ale votului au început să fie făcute publice. Liderii politici începeau să iasă la rampă cu tot felul de declaraţii, de calcule şi concluzii, dar care nu aveau nimic în comun cu Parlamentul European, ci doar cu lupta măruntă şi de prost gust de pe frontul intern. Pumni şi cărămizi în piept de-o parte şi de alta, cum că unii au câştigat nu ştiu ce, alţii ar fi fost mai breji în altă parte, că s-au furat voturi, ba că sunt contestate tot felul de rahaturi, care, repet, n-au nici un fel de relevanţă pentru Europa.

    Dacă mi-ar mai arde de râs, ceea ce nu este cazul!, aş fi în stare să le compar comportamentul politicienilor noştri cu cel al elevilor preşcolari, însă mă voi abţine, pentru că nu doresc să întinez stângăciile candide ale copiilor asemuindu-le cu imbecilitatea matură şi dovedită a demnitarilor de pe la noi. Ultima probă fiind dată de Mircea Geoană, prostănacul lui Iliescu, care, tam-nisam, şi-a strâns jucăriile şi a plecat din Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, fiind ofuscat că nu prea este băgat în seamă de preşedintele Traian Băsescu.

   Ce-o avea una cu alta nici proverbialul Mafalda n-ar putea spune, însă, recunosc, mă trec deja toate apele când mă gândesc la alegerile din noiembrie!

Cristian Lodroman

 Publicat în "Aşii Români" pe 09 Iunie 2009