Şirul, Ordinea, Grămada

   Ce-i lipseşte românului pentru a fi mulţumit, cât de cât, de ţara în care trăieşte, o ţară în care Dumnezeu a fost generos cu relieful şi cu bogăţiile sale? Greu de răspuns! De fapt, cel mai dificil ar fi să le punem într-o ordine, aşa, una sub alta, începând cu numărul 1 şi de la el în jos să le înşirăm pe toate, câte or fi.

   Vrând, nevrând, în şapou am folosit două cuvinte: şirul şi ordinea, care, pe fond, pot fi convergente sau divergente, dar nu între ele două, ci luate împreună, în tandem. Şirul, împrumutat de la „pieile roşii”, ne duce cu mintea la o anumită disciplină în deplasarea comunităţii prin spaţii înguste, adică ordonat, în ordine. Noi, românii, am parodiat sensul, transformându-l în : „Unul câte unul, în şir indian, sub formă de grămadă!” O fi ea glumiţă, dar când pe aste plaiuri totul se petrece de-a valma, chiar că nu-ţi mai arde de râs. Se spune că în orice haos există, în cele din urmă, şi o ordine, dar, aşa cum am afirmat şi cu alte ocazii, conceptul poate fi valabil oriunde în Universul acesta, nu şi în România. La noi, degringolada este…perfectă, iar odată atins acest punct nu mai putem pune în discuţie nici haosul, nici ordinea. Trebuie inventate alte cuvinte!

   Chiar dacă la această stare de fapt avem cu toţii o contribuţie - căci, cinstiţi să fim!, neimplicarea în a combate sau remedia ceva înseamnă acceptarea intrinsecă a rezultatelor – românul nu prea dispune de repere pentru care ar fi mulţumit. Revenind la întrebare şi la „şir”, pentru revendicarea primei poziţii a clasamentului s-ar da lupte grele, ca urmare a faptului că multe dintre motivele cauzatoare de insatisfacţii ar fi prioritare. Poate că peste lipsurile materiale sau de altă natură s-ar trece mai uşor cu vederea, dar, la modul general, naţiunea reclamă un alt gen de handicap: Dezordinea.

   Acolo unde ordinea este absentă sau deficitară, nesiguranţa cetăţeanului creşte invers proporţional, în schimb îi vor fi reduse la minimum capacităţile de orientare. Pe orice individ l-ai introduce într-un labirint, fără hartă, fără busolă dar cu lumina stinsă, va intra în panică, iar în tentativa bezmetică de a găsi ieşirea, cu siguranţă că se va da cu ţeasta de toţi pereţii. Plin de vânătăi şi de cucuie credeţi că-i mai arde de  râs? Doar să fie masochist! Dacă nefericitul mai suferă şi de claustrofobie, treaba-i gata, nu-i mai scoţi ochii din fundul capului nici cu ranga!

   Viaţa de zi cu zi relevă tocmai acest aspect, că românul este dezorientat. Nu are un azimut, să ştie şi el că a pornit dintr-un loc şi va ajunge în celălalt, urmând indicatoarele potecii. Cu drumul greu este învăţat şi chiar dacă face mărunt din buze, măcar să ştie că nu merge ca boul, când la deal, când la vale. Ceva reguli (să le spunem legi) ar fi, doar că sunt scornite alandala şi aplicate facultativ. Unde mai pui că legea de azi s-ar putea ca mâine să fie modificată, iar poimâine anulată. Nimic nu-i sigur, totul este relativ! În atare condiţii, rari mai sunt temerarii ce se încumetă să mai facă efortul de a purcede la drum, asumându-şi totodată riscul ca după câţiva paşi să dea de zid, ca mai apoi, de-a-ndăratelea, ca-n jocul acela cu zaruri, „Piticul Barbă-cot”. Decât să piardă timp şi energie, cei mai mulţi preferă să stea pe buturugă, la umbră. Din două, pierderea-i doar una: unitatea de timp.

   Fără câteva luni, România şi-a consumat 20 de ani de haos, răstimp în care guvernele perindate, în şir, unul după altul, n-au fost capabile să pună în ordine o relaţie extrem de simplă în legislaţie: Cauză – Necesitate – Elaborare – Aplicativitate – Control – Pedeapsă – Efect.

   Iată un Şir din care ar rezulta Ordinea!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 14 mai 2009

Cenzura patronată!

   Sondajele de opinie şi statisticile au devenit precum rebusul sau sudoku, căpătând în mass-media frecvenţa zilnică. Cândva, în apropierea Gării de Nord din Bucureşti, putea fi citită o imensă reclamă: „Nici o masă fără peşte!”. Similitudinea este evidentă, atâta doar că vom schimba vietatea bogată-n fosfor cu clasamentele amintite, iar acţiunea hrănitului cu cea a cititului.

   O ultimă statistică internaţională dată publicităţii de către Freedom House se referă la libertatea presei, ierarhie în care media românească s-ar clasa undeva, cam pe poziţia 92 în lume, din 195 de ţări. Nu este tocmai rău, dar este „ceva” ce lasă loc interpretărilor şi suspiciunilor, pentru că, vrând, nevrând, acolo unde libertatea, în cazul de faţă a presei, nu este desăvârşită, înseamnă că parazitul cenzurii este activ prin măruntaiele informaţiei. Pornind de la acest principiu, poziţionarea de mai sus nu mai pare chiar convenabilă, cu atât mai mult cu cât suntem pe ultimul loc în raport cu ţările europene, iar sub noi sunt menţionate state pentru care democraţia nici nu apare în dicţionare. În ceea ce ne priveşte, reminiscenţele epocii de dictatură comunistă şi ale aparatului său represiv ne pot duce cu gândul că cenzura din presa românească poartă tot amprenta politică, dar dacă ne vom face ochii roată, cu atenţie şi discernământ, peste rafturile de ziare şi reviste sau prin culisele posturilor de televiziune, nedumerirea privitoare la cenzura presei autohtone ar fi nu numai logică, ci chiar iritantă.

   Cum am putea pune sub semnul întrebării libertatea de expresie în România, din moment ce pe tarabe sunt scoase la vânzare atâtea publicaţii abjecte ori tabloide ce abundă de scandaluri şi minciuni, sau cotidiene prin care opinia publică este manipulată în mod evident? Nici mediul undelor eterice nu se simte mai bine! Pleiada posturilor private de radio şi televiziune au ocupat aproape în totalitate frecvenţele, iar concurenţa şi rating-ul au generat şi menţin  producţii de proastă calitate, dar cu un impact dezastruos asupra consumatorului poluat cu emisiuni, ştiri şi informaţii oripilante.

   Există sau nu cenzură în România? Da, există!, iar primul semnal ce-mi susţine afirmaţia derivă tocmai din reţinerea ziariştilor de a se angaja în dezbateri pe marginea acestui loc 92 în clasament, poziţie identică cu cea de anul trecut.  Cenzura actuală nu are nici în clin şi nici în mânecă cu directivele de Partid şi de Stat anterioare Revoluţiei decembriste.  Directivele sunt trasate de către patronul şi din mâna căruia ziaristul mănâncă o pâine, pe care o plăteşte cu sufletul vândut angajatorului. Gargara de prost gust prin care slujbaşii trusturilor de presă se jură pe mamă şi pe familie că pot scrie ce le trece prin minte ori că pumnul din gură este, de fapt, un măr ionatan nu-i altceva decât o minciună gogonată şi un pupcurism greţos! Când am părăsit presa, am făcut-o tocmai pentru faptul că mi-a fost impusă peniţa din condei, ca să nu mai spun că au fost situaţii în care dintr-un articol deja predat, doar semnătura o mai recunoşteam a doua zi în ziarul ieşit de la rotativă. Nici un jurnalist nu este cu adevărat liber! Cei ce şi-au câştigat cu timpul o oarecare notorietate îşi pot permite câteva ifose de independenţă, câteva negocieri firave, dar nu mai mult. Interesele şi toanele patronului nu ţin cont de celebritatea corifeului, iar paşii ulteriori primului făcut greşit vor fi parcurşi pe traseul birou – uşă în cel mult două secunde.

   În linii mari, iată despre ce „libertate” a presei putem discuta în România, în care ziariştii cu adevărat valoroşi, marcaţi însă şi ei de anumite metehne, îşi pun pecetea semnăturii în paginile unor publicaţii cu tiraj modest, fiind privaţi de susţinerea vreunui trust de presă şi unde banii se întorc cu lopata. Refuzul acestora de a se prostitua redactând la comandă îl plătesc însă cu planul secund pe piaţa media. Un puştan cu gura mare ori o codană plină de ţâţe, dar goală de gramatică, va cunoaşte curând gloria butaforică dacă va intra în graţiile patronului şi dacă-şi va însuşi trup şi suflet „directivele” trasate de către acesta. În caz contrar…altul la rând!

Cristian Lodroman

 

Publicat în "Aşii Români" pe 10 mai 2009

Foarfecele forfetării

   Impozitul forfetar a părăsit biroul guvernamental, a trecut pe la toate forurile decizionale, a văzut lumina tiparului în Monitorul Oficial şi, odată cu Ziua Internaţională a Muncii, adică de 1 mai, a devenit operabil, cu titlu de Ordonanţă de Urgenţă. De la această dată, Codul Fiscal dispune de un nou instrument pentru a scoate banii din pământ, din piatră seacă şi de prin alte sedimente geologice pe care unele firme româneşti le confundau cu ciorapii sau cu saltelele păstrătoare de averi dubioase.

   Motivele ce au stat la baza noii legi sunt deja cunoscute, dar dacă mai este cineva căruia i-au intrat pe o ureche şi au ieşit pe cealaltă, voi rezuma la câteva cuvinte ideea principală. În opisul Registrului Comerţului au fost înregistrate sute de mii de firme şi firmuleţe, dar numai o mică parte, estimată la câteva sute, aveau o contribuţie consistentă la Produsul Intern Brut al ţării. Celelalte, multe, dar majoritare, îşi justificau existenţa în trei categorii:

1.     Au fost înfiinţate de amorul artei, doar pentru a fi în pas cu moda de a fi patron, dar cifra de afaceri raportată era un „zero” perfect caligrafic.

2.     Au fost înfiinţate cu bune intenţii şi cu speranţa unui succes, cât de mic, dar care, până la urmă, au ajuns să-şi târâie activitatea de pe azi, pe mâine.

3.     Au fost înfiinţate, aveau activitate, dar nu raportau niciodată profit, ci doar pierderi, în mod constant, deşi, paradoxal, în spatele gardului opulenţa contrasta flagrant cu actele contabile.

   Neîndoios, elaborarea termenilor noii impozitări a pornit exact de la situaţia ultimă, dat fiind faptul că sfida orice logică în materie de afaceri. Orice om cu mintea-ntreagă îşi pune întrebarea: „Cât de tâmpit trebuie să fii, ca să menţii ani de zile o afacere din care să pierzi în continuu, fără să ai o altă sursă, complementară, de profit?” Situaţia nu poate fi explicată decât fie prin spălarea de bani, fie prin evaziune fiscală! În consecinţă, impozitarea forfetară se doreşte a fi foarfecele cu care Statul intenţionează să decupeze ilegalitatea din cadrul afacerilor, scoţând la lumină banii negri din economia subterană.

  Ei, da!, numai că cele două lame ale foarfecii nu sunt dirijate perfect pe liniile şablonului, ci mai dau pe de lături, ciumpăvind din teritoriile celor care, deşi oneşti în actele declarative, chiar sunt în imposibilitatea de a pune pe tava PIB-ului naţional biruri ce, pentru ei, pot echivala cu dobânda unei maşini de spălat. Au continuat să păstreze firma doar pentru că formalităţile de a o închide definitiv sunt nu numai complicate şi de lungă durată, dar şi costisitoare, motiv pentru care au preferat să le treacă pe linie moartă, adică fără activitate: zero încasări, zero cheltuieli, zero profit. Odată intrată în funcţiune impozitarea forfetară, aceştia din urmă s-au bulucit pe la ghişeele Registrului Comerţului ca să-şi suspende sau lichideze afacerile, demers pentru care au băgat adânc mâna în buzunare. Unde se duc aceşti bani încasaţi? Păi, nu vă este clar că tot la Stat? Deci, dacă nu merge, tot pică ceva la buget!

   Efectele noii impozitări nu se opresc însă aici. Victime se pot considera şi cei ce, cu chiu cu vai, îşi ţineau firmele active, fără pierderi, dar cu profituri mici sau rezonabile. După cum se prezintă grila de impozitare, a fost impus şi un barem, prin care a fost eliminată limita subzistenţei şi, în atare condiţii, ori îţi treci firma în rândul celor răposate, ori faci „poc!” din degete şi o rentabilizezi peste noapte. De fapt, toată povestea asta îmi pare cusută cu aţă albă şi tare mi-e teamă că este paravanul altei manevre politice! Ceva, un „filing abscons”, mă face să cred că Statul doreşte să lichideze odată cu mafia economică şi pe micii întreprinzători, dar pentru a nu încălca regulile economiei de piaţă (şi aşa, vai de mama ei!) şi să nu-şi pună comisiile europene în cap, ca la taxa de mediu, a scornit o strategie prin care măgăreaţa desfiinţărilor să pice tocmai în cârca ex-patronilor. Pe scurt: „Nu v-am omorât eu, ci aţi murit prin sinucidere!”

   Graba cu care a fost elaborată şi aplicată „forfetara” îşi autodenunţă lacunele de discernământ, lovind în toţi cei care s-au încumetat să spere în vremuri mai bune după depăşirea crizei. În plus, va fi încă o lege lipsită de vigoare, pentru că, şi de această dată, ţinta va fi efectul, nu şi cauza evaziunii fiscale, cauză ce se regăseşte în deficienţele crase ale corpurilor de supraveghere şi control în mediul de afaceri.

   Printre „isteţii” cu business-uri, circulă o vorbă: „Nu eu fur Statul, ci el îmi cere să o fac!” Aşadar, hârşşş!…foarfecele!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 5 mai 2009

Copiii noştri, rebuturile Europei?

   Cu ceva timp în urmă, parcă săptămâna trecută!, am fost făcuţi iarăşi de rahat într-o statistică europeană, ce a fost întocmită de nu ştiu ce instituţie de prin Marea Britanie dacă nu mă înşel! Nici nu are mare importanţă cine anume s-a ocupat de această ierarhizare, care, de această dată, a luat în colimator, nici mai mult şi nici mai puţin, nivelul de educaţie a copiilor de pe Bătrânul Continent. Odraslele noastre, poftim poveste!, au fost plasate undeva pe la sfârşitul clasamentului, adică pe unde le sunt părinţii, bunicii şi alţi „stră”.

   Care au fost criteriile ce au stat la baza statisticii nu vă pot spune. Nu că aş fi vreun egoist, ci pentru că nu au fost comunicate decât, aşa, superficial, în linii mari. Am reţinut doar că fiii şi fiicele noastre nu corespund standardelor sau, spus mai pe şleau, sunt rataţii Europei! În ce pătrăţele or fi pus dumnealor cruciuliţe de i-au băgat pe ai noştri în cofă, repet, nu-mi este clar, dar chestionarele de studiu ar fi reliefat faptul că vlăstarele din România n-au nici educaţie (aia de şapte ani!), nici cu alfabetizarea nu stau prea bine, nici cu cultura generală, dar nici cu intuiţia sau cu abilităţile practice. Mă mir că există!

   Nu mă pot detaşa de orgoliile unui părinte pentru care copilul înseamnă tot ce are mai de preţ şi care a investit în progenitura sa nu numai sentimente de înaltă vibraţie, dar şi alte „auxiliare” pentru ca societatea să câştige un OM mai bun, mai educat şi mai performant decât mine. Am convingerea că sunt în asentimentul multora dintre voi când voi spune că un copil, doi sau câţi ar da Dumnezeu vin pe lume din dorinţa şi dragostea părinţilor, pentru a defini complet raţiunea vieţii de familie. Din dragoste s-au născut, cu dragoste sunt crescuţi! Că sunt şi excepţii de la regulă, nu contest!, numai că „accidentele” nu pot fi considerate criterii majoritare, iar de-ar fi să aruncăm o privire şi-n curtea vecinilor, le găsim cu duiumul şi prin ogrăzile mai civilizate, aşa că: meci egal.

   Da, sunt de acord că românii nu şi-au răsfăţat copiii cu luxul pe la şcoli cu ştaif, că nu le-au umplut buzunarele cu bani şi că părinţii nu au creditat mofturile şi fiţele, dar nici nu pot fi damnaţi că i-au lăsat să crească precum buruiana! Abia acum se întâmplă aşa ceva, iar apucăturile de lume bună au fost importate din Occident, ca să o spunem pe aia dreaptă! Tradiţia românească l-a învăţat pe copil bunul simţ, respectul şi smerenia, numai că civilizaţia a năvălit peste educaţia neaoşă cu neologisme şi apucături hollywood-iene. În loc de „Sărut mâna, mamă!” şi scaunul cedat prin tramvaie celor mai în vârstă au apărut „Fuck You!” şi „Scoală de aici, hodorogule!”. Drogurile şi nopţile pierdute prin cluburi în care sexul se consumă la autoservire ori violenţa fizică şi verbală le-or fi învăţat copiii noştri din „Amintirile” lui Creangă?

   Cinstiţi să fim, n-avem cine ştie ce Învăţământ, dar cum se face oare că „rataţii” dau clasă pe la olimpiade, că-i învaţă pe „geniile” Europei că 1 + 1 = 2, că sunt laureaţi pe la tot felul de concursuri internaţionale de inventică, ori au trecut de la abacă direct în serverele cele mai protejate ale marilor corporaţii sau că au pus pe masa celor de la NASA programe spaţiale ce i-au uluit până şi pe multilicenţiaţii de la Harvard şi Cambridge? Nu or fi copiii românilor cu mai multe circumvoluţiuni pe creier, dar nici mai loviţi în cap decât alţii nu sunt, să fie clar!

   Aş sugera celor ce s-au strofocat să poziţioneze educaţia din România la coada vacii să-şi vadă mai întâi bârna din propriii ochi, bârnă ce m-a înghiontit de prea multe ori prin concediile petrecute în străinătate. Să le spun că am văzut o familie de britanici ce s-a dat în stambă în timpul cinei servite la un restaurant din Italia, probând prin „educaţie” faptul că cei mici alergau cu chiote printre mese, ca la curse, iar cei mari nu ştiau să folosească furculiţa şi cuţitul? N-are rost!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" pe 3 mai 2009

Alba-neagra economică

   Un raport recent a reliefat faptul că băncile existente în România practică cea mai prohibitivă dobândă la credite, fiind, la prima vedere, dublă faţă de media europeană. Cam aşa se prezintă situaţia pe hârtie, pentru că, în realitate, procentele sunt şi mai abitir umflate prin tot felul de subterfugii tehnice, care, într-un final, practic, triplează suma returnată.

   Nu mă pricep la finanţe mai mult decât cetăţeanul obişnuit, dar dacă tot îmi este dat să aud astfel de informaţii, mă bag şi eu în seamă cu o nedumerire: „De ce?” Puţin probabil să primesc un răspuns cu susţinere logică, iar de explicaţiile date în doru’ lelii m-am săturat ca de mere pădureţe! Culmea este că nici măcar nu pot da vina pe guvernanţii noştri sau pe altcineva, care ar avea în mână hăţurile cailor de la căruţa cu care ne hurducăim pe coclaurile economiei de piaţă. Fiind private, băncile impun strategiile dictate de propriii muşchi şi, prin urmare, deţin controlul total asupra capitalului injectat în economie. Totuşi, ca să nu murim proşti, trebuie găsit un răspuns pe undeva!

   Cu riscul de a mă repeta, afirm încă o dată că încăpăţânarea României de a se prăbuşi total economic o face şi mai tentantă din punctul de vedere al experimentelor. Din curiozitatea de a afla până când poate rezista fără investiţii, băncile nu sunt dispuse să facă pasul înapoi, considerând că efectele crizei economice încă n-au atins valorile negative scontate. Nici ele, băncile, dar nici noi, românii, n-am aflat încă misterul supravieţuirii în condiţiile în care toţi indicatorii economici au înregistrat de la începutul anului un recul până la limita colapsului. Că suntem pe perfuzii, o ştie toată lumea, dar de ce nu am intrat în starea comatoasă?, asta-i întrebarea! Până vor afla răspunsul şi până când legislaţia ţării va fi în stare să le dea peste bot, băncile exercită în continuare presiuni asupra pieţei de capital, interferând astfel cu o posibilă relansare economică a României. Prea ne-am luat-o în cap cu tupeul de anul trecut, când ne cocoţaserăm pe podiumul campionilor europeni!

   Este cazul să spunem lucrurilor pe nume! Dacă nu sunt bani, nu vor fi investiţii, iar fără investiţii, nu vor fi locuri de muncă. Fără locuri de muncă, nu vor fi salarii, iar fără salarii nu vor fi consumatori. Acest circuit, simplist, desigur!, poate fi întrerupt la ora actuală pocnind din degete: Stop creditare! Pentru ca strategia să aibă impact maxim, mai trebuie îndeplinită o condiţie, esenţială, dar care presupune alianţa băncilor într-o strategie comună de subminare economică. Clar ca lumina zilei! Menţinând dobânzile la credite pe un palier atât de ridicat, puţini vor fi aventurierii împrumuturilor. Nici pentru producţie, dar nici pentru consum! În schimb, este aşteptată la cotitură Banca Naţională a României, cu speranţa că va pune în funcţiune tiparniţa de bani, măsură ce ar arunca inflaţia în aer. Cu alte cuvinte, băncile nu numai că refuză să se implice în surescitarea ţării, dar aşteaptă, încă răbdătoare, să ne punem singuri laţul de gât.

   Bine, bine, nu sunt bani, dar, totuşi, de prin ce saltele  mai apar pe ici, pe colo? Pentru cei „albi”, clar că s-a ajuns la fundul sacului, numai că Statul, sărăcuţul!, a descoperit filonul de care ştia toată lumea, dar de care doar el n-avea habar: economia subterană! Păi, dacă este subterană, ar fi un pleonasm să spunem că banii ăştia n-au văzut lumina Fiscului şi că au rămas negri tăciune, dar şi murdari precum haznaua. După 20 de ani (nici o legătură cu romanul lui Dumas!), Statul pare dispus să bage mâna după ei. Cum să nu o faci, din moment ce PIB-ul paralel se ridică la ordinul miliardelor de euro? Cică ar fi mai mulţi decât împrumutul programat de la Fondul Monetar Internaţional!

   Surprinde pe cineva? Pe mine, nu!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" la 29 aprilie 2009

French Cancan

   Suntem aproape de sfârşitul lui Aprilie, dar, nedumerit, constat că ne aflăm în plină campanie electorală, încă de la începutul lunii. Nu atât pentru Parlamentul European, cât chiar pentru preşedinţia României, deşi, din câte ştiu, alegerile pentru această funcţie sunt programate undeva prin luna noiembrie, la vreme de vin nou şi frunză ruginită.

   Cum la noi totul este posibil, ar fi cazul să renunţ la grimasa tâmpă şi scărpinatul în creştetul capului, gesturi mari consumatoare de inteligenţă, pregătindu-mă, în schimb, pentru un lung spectacol de „French Cancan”, în care mulţi politicieni îşi vor pune poalele în cap ca să-şi lase la vedere budigăii cu pamblicuţe şi fundiţe. Nu numai că va fi un adevărat maraton de cabaret vulgar, dar va avea toate atributele specifice şatrei şi mahalalei, brandul nostru de ţară cu tranziţia încheiată, precum fermoarul de la şliţ ce a prins colţul cămăşii pe afară. Este cât se poate de clar că va fi o campanie lungă şi murdară! Nu vom fi scutiţi de grotesc şi mârlănie, de atacuri mârşave şi lovituri sub centură, adică prin acele locuri în care ouăle lui Adrian Năstase au fost oferite spre inventariere, iar Mircea Geoană visa la o centură de castitate. Din decenţă, mă abţin de la orice ficţiune, dar tare îmi este teamă că, la cum au luat startul, în goana furibundă după jilţul prezidenţial, candidaţii îşi vor etala şi alte părţi anatomice!

   Dacă tot am pomenit de candidaţi, doar trei şi-au anunţat intenţia făţişă de a-l detrona din funcţie pe actualul preşedinte, Traian Băsescu, dintre care „prostănacul” lui Ion Iliescu, recte Mircea Geoană, nu surprinde de fel, acesta fiind într-o perpetuă speranţă idealistă către o funcţie care să-i certifice veleităţile politicianiste. Din postura sa actuală, de lider al unuia dintre partidele aflate la guvernare şi preşedinte al Senatului, Geoană nu are decât varianta sacrificiului. Nu al său, nu, nu! El va sacrifica ţara! Este cunoscută strategia sa demagogică prin care demolarea adversarilor devine o prioritate, iar, de această dată, aceştia sunt tocmai aliaţii din Guvern, cu care s-a înfrăţit doar cât să treacă puntea. Dacă va marşa în continuare pe aceleaşi principii, disensiunile dintre PD-L-ul lui Băsescu şi partidul pe care-l conduce, PSD, se vor acutiza şi, mai mult ca sigur, vom fi martorii unui nou „divorţ” politic şi, implicit, ai formării unui alt Guvern cu o firavă susţinere parlamentară. Deci, iarăşi timp pierdut!

   Al doilea candidat anunţat oficial în cursa prezidenţială este Crin Antonescu, cel ce l-a surclasat pe Tăriceanu la alegerile pentru şefia PNL-ului, un partid al orgoliilor rănite şi cu adversitate nedisimulată faţă de Traian Băsescu. Crin Antonescu a fost „dulăul” fostului său şef, Călin, care, ca prim-ministru, a avut o guvernare liberală cu file de poveste. De fapt, n-a fost chiar un dulău, ci o potăiţă cu lătrături smiorcăite şi cu muşcături pe la şireturi. Cât timp a fost ministru al Tineretului şi Sportului, l-am susţinut deseori pe „Crinuţ” în paginile cotidianului la care lucram, dar după ce a prins mirosul unui ciolan politic mai împănat, Antonescu n-a mai avut loc în coteţ şi s-a dat negru în cerul gurii, doar, doar l-o lua şi pe el lumea în serios. Regret sincer schimbarea de atitudine a lui Crin, de la care speram mai multă diplomaţie, numai că opţiunea sa pentru scandal şi oportunism îl descalifică fără echivoc.

   Pe firmament a apărut însă şi un personaj nou, Radu Duda. Prinţ şi Alteţă. Părerile sunt împărţite în ceea ce-l priveşte, însă, la modul general, sunt puţini cei ce văd în fostul actor o alternativă viabilă pentru cârma ţării. Punctul meu de vedere l-am făcut deja cunoscut cu o altă ocazie şi, prin urmare, reduc la tăcere un nou comentariu.

   Deocamdată, asistăm la o campanie electorală declanşată prematur şi nu ştiu cât de legal! Anticipez că ne aşteaptă luni bune de tensiuni şi mizerii de tot felul, exact într-un moment în care aveam cel mai puţin nevoie de ele. Nu am intenţia de a turna gaz peste foc, dar dacă la criza economică România va trece şi printr-o criză politică, cu legislativ cu tot, refuz să-mi închipui în ce vom intra până la gât!

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" la 26 aprilie 2009

29 de zile

 Valul arestărilor ce a dat iama printre VIP-urile din România ne-ar lăsa  impresia că Legea s-ar fi trezit la viaţă, precum florile de primăvară, sau că Justiţia a revenit pe plaiurile mioritice ca şi păsările călătoare după un lung zbor peste mări şi ţări. O clipă, nu vă grăbiţi! Este doar un pahar cu apă plată ce ridică pretenţii de alcool! Una-i arestarea şi alta-i condamnarea!

   Deocamdată, asistăm la descinderi ale mascaţilor, care, cu ţidule de la Direcţia Naţională Anticorupţie, cunoscută pe scurt DNA, îngrămădesc în dube prezumtivi infractori, pe care-i ţin la răcoare câteva zile, cu titlu de reţinere preventivă. Urmează apoi acelaşi bla, bla, bla, se răsfoiesc file de dosare, se dă cu presupusul, declaraţii peste declaraţii, iar după expirarea celor 29 de zile (dacă sunt şi acelea!) toţi părăsesc colivia, pentru a fi judecaţi în libertate. Invariabil! Am depăşit de mult vârsta la care mă distram cu jocul „De-a hoţii şi vardiştii”, iar acum chiar că nu-i mai înţeleg rostul! Nici măcar replicile trase la indigo şi repetate de ani de zile nu-mi mai provoacă vreo emoţie, fiind saturat să tot aud: „Este o comandă politică” ori  „În spatele acestor acţiuni se află X sau Y”. Nu sunt atât de naiv încât să cred că Justiţia noastră chiar mai sperie printr-un simplu „Bau!” sau că vom fi martorii unor procese finalizate cu condamnări de răsunet, în numele dreptăţii.

   Totul este o abureală, o butaforie fără imaginaţie şi un paravan al celor intangibili. Schema, deşi rudimentară, este aplicată fără jenă sau remuşcări: Arestare, reţinere, anchetare, eliberare şi un proces întins pe ani de zile, până la prescriere. Cum îşi mai poate închipui cineva că într-o ţară în care corupţia s-a generalizat se va găsi vreun somnambul care să dea pe goarnă adevărul, fără ca în secunda doi să nu se trezească, la rândul său, în plină noapte cu DNA-ul pe cap? Doar să fie un tembel, căruia să i se fâlfâie de ameninţarea: ”Dacă spui, spun şi eu!” Într-o lume în care petele negre din dosare sunt atât de contagioase, de parcă se propagă printr-un banal strănut, panaceul prudenţei este tăcerea. Punct!

   Nu mai departe, să ne aplecăm puţin atenţia asupra recentei arestări a preşedintelui echipei piteştene de fotbal, Cornel Penescu. De multă vreme acesta tot mătrăşea meciuri din campionatul intern, cumpărând şi vânzând partide strategice în configuraţia clasamentului. Credeţi că el este deţinătorul licenţei de a fi inventat „blatul” sau că este singurul dedat la astfel de practici? Aiurea! El doar a fost mai prost şi a încălcat codul, atât! După ce-şi va băga minţile în cap în cele 29 de zile mai răcoroase, va părăsi spăşit arestul preventiv şi…gata!, încă o batistă va fi pusă pe ţambal! N-am să înghit niciodată găluşca unui pod fără două maluri, iar dacă Penescu acesta, sau oricare altul, a dat bani pentru un meci trântit, mă întreb, ca orice om cu logica impregnată în creieri, cine a fost celălalt, care a stat cu mâna întinsă? Ar fi caz unic în lume, în tot Universul acesta, ca o fantomă să fie mituită, mai ales cu bani, iar chestiile ce ţin de spiritism şi metempsihoză nu-mi vine a crede că au fost la îndemâna unui borfaş, fie el şi milionar!

   Dacă nu ar fi tragică, corupţia din România aduce mai degrabă a comedie. Deşi este activă la vedere, nudă de orice subtilitate, Justiţia o caută cu lupa. Nici dacă se autodenunţă nu va fi găsită vinovată! La noi, Corupţia este cărată în geamantane deschise, dar cărora nu le sunt găsite cheile. Afacerile se fac la masa unei cârciumi, în vecinătatea alteia unde traficul de influenţă abia este la aperitiv. Când baronii au bătut palma, judecătorii beau aldămaşul.

   Despre ce corupţie vorbim?

Cristian Lodroman

Publicat în "Aşii Români" la 23 aprilie 2009

Clemenţă ante-condamnare

   Nu m-am repezit să comentez preconizatele modificări ale Codului Penal, pentru că am dorit să înţeleg mai bine care sunt obiectivele propuse de către guvernanţii noştri. Mă gândeam că reducerea pedepselor cu privare de libertate pentru infractori ar putea fi, în sfârşit!, începutul unei reforme în sistemul juridic românesc. Am fost atent la toate dezbaterile, comentariile şi explicaţiile purtate pe marginea acestei teme, dar m-am ferit să acord un verdict personal în ceea ce priveşte înjumătăţirea anilor de închisoare pentru luarea şi darea de mită, hoţi, pungaşi, tâlhari, violatori etc.

   Mare lucru n-am priceput! Toţi cei care s-au perindat pe la posturile de televiziune au croşetat tot felul de explicaţii, pro sau contra, în termeni strict tehnici, fiindu-mi imposibil să prind firul logic al rezultatelor scontate de către legiuitorii ce au lucrat la eficientizarea noului Cod Penal. S-a marşat pe ideea că o condamnare prevăzută actualmente într-o marjă de 7 – 15 ani de puşcărie pentru o tâlhărie nu rezolvă nici cauza şi nici efectul, căci, spun ei, nu are impact psihologic asupra delincventului. Măi, să fie! Recunosc că m-au prins cu brăcinarii-n vine la faza asta! Să înţeleg că dacă, mai nou, justiţia îl va trimite după gratii doar 3 – 7 ani pe unul care ţi-a dat în cap, acasă sau pe stradă, şi te lasă fără portofel sau alte alea, acel animal cu chip uman îşi va face procese de conştiinţă, urmând să compenseze restul de pedeapsă prin izbăvirea la biserică? Poate ar fi cazul ca şi pe cei ce întind mâna după şpagă să-i „umilim”, oferindu-le mai mult decât cer, în aşa fel încât să simtă jena unei fapte reprobabile de pe urma căreia îţi râd în nas cu averi dobândite ilicit!

   Frapant este faptul că în România, ţară în care infracţionalitatea este în continuă creştere şi unde se luptă împotriva corupţiei cu praştia, pedepsele scad. Este absolut aberantă clemenţa ante-condamnare ce va defini noul Cod Penal şi care, mai degrabă, aduce a măsuri cu aplicativitate asupra cetăţeanului cinstit. Într-adevăr, modificările anunţate vor avea impactul mental printre cei certaţi cu legea, numai că rezultatele vor fi exact inverse ideologiei, fiind, practic, o invitaţie spre fapte antisociale. Vă daţi seama ce „teamă” va mai avea unul care va delapida o casă doldora de bani din momentul în care va şti că justiţia îl va repune în libertate după un an, maximum cinci? Păi dacă apucă să-i depună la bancă până să fie arestat, timpul petrecut în zeghe va fi alocat planurilor de viitor: din dobândă va petrece o vacanţă pe Coasta de Azur, cu o parte îşi va cumpăra o maşină de fiţe, alta o va cheltui pentru o chermeză cu prietenii (aşa, pentru a povesti zeflemitor cum este să tragi un tun de milioane şi apoi să te odihneşti, să te refaci psihic), iar restul îl va investi în scule şi dispozitive mai performante, necesare următoarei spargeri.

   Nici pe departe, nu aceasta este problema actului de justiţie din România! Condamnările reduse, atât cât să le fie schimbate aşternuturile în celule, nu vor avea proiecţia unui recul în rândul interlopilor. Ăştia sunt prea versaţi şi cunosc legea mai bine decât un absolvent de Drept! Sistemul nostru juridic suferă de o altă boală, ce nu va putea fi tratată prin administrare de pilule legislative mici şi multe. Când ai de-a face cu o tumoare, tai neică! Nu-i bun bisturiul? Dă-i cu satârul, fără milă! Dacă nu s-a înţeles metafora, o voi spune mai clar. Litera legii, asta pe care o avem, trebuie aplicată drastic, fără tărăgăneală şi fără negocieri partizane întinse de-a lungul anilor, până la momentul prescrierii.

   Dictonul latin Dura lex, sed lex (Legea e dură, dar aceasta este legea) să fi fost dat uitării?

Cristian Lodroman

 

Publicat în "Aşii Români" la 19 martie 2009

Dracula, brand de ţară?

   Invadaţi de denumirile englezite ale unor servicii, activităţi ori funcţii, a devenit imposibil să mai înţelegi ce se întâmplă în jurul tău, la tine acasă, dacă nu stai cu un dicţionar în mână. Nu pot uita câtă apă în piuă a bătut regretatul George Pruteanu pentru eliminarea din uzul curent a termenilor fandosiţi, dar care aveau corespondenţă clară şi în limba română. Avansase chiar şi o lege, dar care, până la votarea ei în Parlament şi pe unde a mai trebuit, a fost modificată, ciuntită şi răstălmăcită până când vajnicul apărător al graiului naţional a închis ochii fără satisfacţia victoriei.

   Acum, altă dandana! Cică ar urma ca România să-şi aleagă brandul de ţară. De fapt, nu România, aşa, in corpore, ci o mână de specialişti în management, marketing şi piar (adică PR), ce vor pregăti, se pare!, până la începutul toamnei o seamă de hârtii şi hârtiuţe cu proiecte pe baza cărora va fi susţinută o licitaţie şi alte poveşti, adică o bătaie a peştelui într-o baltă de vreo 75 de milioane. De euro! Nu-mi voi chinui mintea să aflu cine anume, ce rude sau ce prieteni ai demnitarilor se calcă-n picioare în spatele paravanului acestei afaceri, fiind mai interesat să ştiu sensul real al acestui…brand, dar am certitudinea că dacă s-ar face un sondaj naţional, cei din mediul rural vor fi la fel de dumiriţi precum viţelul la poarta nouă, iar cei ce sunt paraleli cu limba engleză vor avea teama să nu fie vorba de vreo nouă taxă sau impozit.

   În linii mari, brandul s-ar traduce prin marcă, slogan, ceva reprezentativ şi definitoriu, o emblemă cu titlu de unicitate, prin care ţara ar fi cunoscută în lume, precum adidaşii ori guma de mestecat. Hmm! Nu prea înţeleg, dar, mă rog, dacă-i musai, cu plăcere! Am părerea că în condiţiile globalizării, personalitatea unui Stat a devenit atât de evazivă, încât nu mai poate fi identificată decât simbolistic. Să-mi fie iertată ignoranţa, dar, până la această oră, n-am memorat brandurile altor ţări, excepţie făcând Franţa, căreia, dacă nu mă înşel, i-a fost pus în frunte Turnul Eiffel! Chiar sunt curios dacă există documentaţie de specialitate! Nu aş vrea să fac vreo gafă cândva, crezând că Italia = macaroane sau pizza; Elveţia = ceasuri sau bricege; Olanda = lalele ori mori de vânt şi aşa mai departe.

   Pentru România, brandul de ţară gravitează în jurul a trei propuneri: Dracula, Nadia Comăneci şi, sper să nu mă înşel!, George Enescu. Criteriile ce stau la baza acestor opţiuni ne-au fost explicate de către varianta mioritică a sex-simbolului american, Marylin Monroe, recte Elena Udrea, actualul ministru al turismului. Dracula are şanse de a deveni marcă înregistrată, fiind atracţia numărul unu în lume când vine vorba de ţara noastră, iar Nadia Comăneci, graţie inegalabilei sale performanţe de la Montreal, este o ţintă de 10 puncte în colimatorul „branduitorilor”. Personal sunt nedumerit! Cum adică, la atât poate fi redusă România? La legenda denaturată a unui vampir, promovat prin producţiile horror ale cinematografiei şi la performanţa uimitoare a unei gimnaste? Cu siguranţă că nu!

   Chestia asta cu brandul de ţară este vehiculată nu de ieri sau de azi, ci au trecut ani buni de la lansarea ideii, doar că tot acest răstimp a fost lăsat…să treacă, fără nici o strategie şi total nevizionar. În loc să fie promovată imaginea ţării în lume, s-a dormit în papuci! Cine să ştie de Delta Dunării, de Vulcanii Noroioşi, de culmile Carpaţilor, de apele minerale, termale şi saline, cine să aibă habar de Sfinxul şi de Babele Bucegilor, de mănăstirile nemţene ori de ursul sau zimbrul nostru şi de alte multe repere ale identităţii naţionale din moment ce au fost ascunse de văzul lumii de parcă sunt secrete militare? Ne-a rămas Dracula! Deşi nu avem nici un merit la inventarea acestui personaj, iată-ne procopsiţi cu câţiva canini şi bale de sânge, cu care să defilăm de-a lungul şi de-a latul mapamondului. Refuz să-mi închipui că va fi posibilă o astfel de oroare!

   Încă o dată îmi pun întrebarea dacă şi cât de necesar este acest brand de ţară, cu atât mai mult cu cât ţara mea, creştină până în măduva străbunilor, riscă să fie asemuită groazei? Oricând aş purta în piept frunza de stejar (simbolul reprezentativei de rugby), o floare de colţ sau de genţiană, ba chiar şi o sarma sau un mic (fără muştar), dar – şi o spun răspicat! – n-am să-mi fac fală din chipul lui Dracula!

   Alo, doamna blondă de la turism! România este un stat european, nu un parc de distracţii!

 Cristian Lodroman 

Publicat în "Aşii Români" la 22 martie 2009

Umorul cu punctul pe "i"

    Nu este vina mea că justiţia din România îmi pune iarăşi subiectul în condei. Nici n-a trecut săptămâna de la data anteriorului articol că, iată!, încă o modificare legislativă inflamează spiritele, de această dată fiind vorba de ceva poate mai grav decât reducerea pedepselor unor borfaşi: Cenzura! Dar nu oricare, atenţie! În vizorul Legii vor intra produsele de divertisment ce au ca formă de exprimare pamfletul sau umorul inspirat din spectrul şugubăţ al clasei politice ori din fiţele şi mitocăniile unor pretinse VIP-uri (Very Imbecil Person).

    N-am nici un motiv să cred că sub incidenţa punctului „i” al articolului 80 nu vor intra şi alte genuri ale ironiei dezavuate de către cei prinşi în colimator! Probabil că şi caricaturile, benzile desenate, anecdotele sau bancurile (fabulele nu mai sunt de actualitate, deci le sărim!), schiţele umoristice, ori, cine ştie?, până şi incisivele epigrame vor fi sancţionate în instanţele judecătoreşti, dacă cerberii punctului „i” vor considera că a fost lezată imaginea publică a reclamantului.

    Dacă v-a fost greu să prindeţi ideea, voi fi mai tranşant în exprimare, folosindu-mă, pentru exemplificare, de titlurile unor emisiuni cu mare audienţă: „Cronica Cârcotaşilor”, „Mondenii”, precum şi realizările grupului Divertis. Succesul incontestabil al producţiilor enumerate constă tocmai în faptul că în scenetele acestora se pune punctul pe „i”, dar, desigur, un alt „i”. Sub formă pamfletară, cu un umor mai mult sau mai puţin reuşit sau voalat, sunt evidenţiate deviaţiile, aberaţiile, gugumăniile sau, spus mai pe şleau, tâmpeniile comise de către reprezentanţi ai politichiei româneşti, de către bogătanii de mucava sau de către vreunul (vreuna) care-şi rânjeşte fasolea prin faţa camerelor de luat vederi. Se pare că va înţărca bălaia! Noul proiect de lege are prevăzut dreptul ca acela care se va simţi lezat şi atins în orgoliu sau va considera că i-au fost aduse prejudicii de imagine publică va avea la dispoziţie instrumentul instanţei, chit că musca de pe căciula sa are dimensiunile unui Boeing 747. Cu alte cuvinte: „Bă!, să nu râdeţi pe seama mea, că v-a luat mama lu’…i!”

    Iarăşi ne-au fost explicate motivele luate în considerare şi care stau la baza proiectului legislativ. Cu graţia unei balerine încălţate în mocasini, a fost reiterată presiunea exercitată de Uniunea Europeană, care cere României o rapidă reformă a justiţiei. Bătaie de câmpi! UE ne cere o legislaţie mai operativă în ceea ce priveşte corupţia acutizată, iar ai noştri blamează printr-un punct „i” pamfletul, bancurile şi parodia. Ăia ne solicită să trimitem după gratii şpăgarii, iar justiţiarii de malul Dâmboviţei le vor da în cap caterincoşilor. Şi pentru ca prosteala să nu-şi dezmintă proverbiala origine, mai sunt menţionate şi sursele de inspiraţie: Italia, de unde a fost împrumutată o lege de pe vremea lui Mussolini, şi Franţa, ţări care au cele mai slabe legi ale presei, diametral opuse celor funcţionale în Germania şi Danemarca.

    Umorul este caracteristic poporului român. Este bastonul în care ne-am sprijinit târşâindu-ne paşii prin orbecăiala vremurilor potrivnice sau cu care am parat loviturile vieţii. Umorul este forma noastră de curaj şi de protest. Mămăliga revoltelor interioare nu-i făcută din mălai, ci din tărâţa adunată din ţestele unora cărora le bubuie mintea de prostie, gafe şi imbecilitate, dar cu care ne procopsim ori de câte ori mergem să votăm cu capul făcut terci de promisiuni fantasmagorice. Va fi pus la zidul infamiei juridice pamfletul, dar rămâne slobodă ca păsărica cerului pornografia, crăcită suveran prin toată mass-media autohtonă.

    Punctul de pe „i”-ul umorului nu are nimic în comun cu punctele de pe „i”-urile Legii, care, încă o dată, deserveşte interesele unor indivizi crispaţi şi ofuscaţi, dar potenţi. La influenţă mă refer!

Cristian Lodroman

Publicat pe "Aşii Români" la 29 martie 2009

Desculţi prin iarbă

   Mâine, poimâine se împlineşte anul de când Sorin Oprescu s-a proţăpit pe scaunul de edil şef al capitalei României, dar ţine morţiş să facă dovada că după clapa pe care ne-a tras-o şmechereşte în alegeri, are şi un exces de umor insultător.

   Când am afirmat că Oprescu este primarul abţibild, cu siguranţă mi-am făcut duşmani, dar dacă am cerut un singur contraargument prin care să fiu contrazis, toată lumea a ridicat din umeri a „păi…”. Într-un an, n-a făcut nimic pentru urbe. Nimic, nimic! Nici măcar n-a reuşit să finalizeze lucrările preluate de la maniacul cu schimbatul bordurilor, recte Adriean Videanu, darămite să demareze proiecte noi la infrastructura Bucureştiului. Nu am nici cea mai vagă îndoială că prin utopica autostradă agăţată de Cer, Oprescu a vrut să spună că va suspenda lucrările la străzi şi bulevarde. În viziunea Domniei Sale, a fi primar general al Capitalei înseamnă show mediatic.

   Considerând că au fost făcute toate câte trebuiau, Sorin Oprescu ne-a îndesat pe cap tichia de mărgăritar, invitându-ne să păşim ca-n filmul cu Jane Fonda şi Robert Redford desculţi prin iarba parcurilor. Desculţi cu sens de libertate, fără riscul amenzilor de până acum. Gata!, de acum încolo o vom putea lua de-a curmezişul pe gazon, eventual venim cu o păturică de acasă şi, înconjuraţi de copii zglobii, ne vom afunda în lectura unei cărţi, având alături o căniţă de cafea adusă în termos, iar dacă tot se anunţă o vară caniculară probabil că vor deveni indispensabile costumele de baie, mai mult sau mai puţin tanga. Libertate, libertate, dar nu până-ntr-acolo încât să cărăm după noi grătarul pentru mici sau să distrugem vegetaţia parcurilor. Corect! În schimb, ne-a dat domn’ Oprescu liber la miuţele cu mingea de fotbal, doar că grupul sportivilor de ocazie n-are voie să fie mai mare de cinci persoane, adică două echipe de doi inşi şi jumătate.

   Nici nu se putea ca Sorin Oprescu să nu facă un asemenea anunţ fără să fie însoţit de un cârd de ziarişti. Prin exemplul personal, au fost invitaţi să se aşeze cu toţii pe iarba încă necosită, în cerc, ca la meditaţiile transcendentale. Un singur lucru le-a scăpat din vedere. Libertatea asta de a călca pe iarbă este în faza de intenţie, un proiect al primarului general, iar pentru a fi cu adevărat degrevată de interdicţiile actuale, mai trebuie obţinut avizul Consiliului Local. Prin urmare, domnul Oprescu nu numai că a călcat iarba-n picioare, dar şi legea, fiind la momentul respectiv pasibil de amendă, cea menţionată pe tăbliţele cu „Nu călcaţi pe iarbă!”. Tare sunt curios unde a fost paznicul respectivului parc, iar dacă n-a dormit prin post, de ce nu şi-a făcut datoria întocmind procesul verbal de contravenţie?

   Personal, mă doare-n cot că parcurile publice din Bucureşti vor împrumuta ceva din newyorkezul Central Park, dar iniţiativa edilului şef este exact frecţie la picior de lemn! Dacă dorea să facă ceva vrednic de laudă, mai bine făcea uz de prerogativele sale ca să salveze lacul din Parcul Circului, victima unei monstruoase construcţii, a cărei fundaţie, de minus cinci niveluri, a blocat izvorul principal ce alimenta lacul. În momentul de faţă, volumul ochiului de apă s-a înjumătăţit, nuferii s-au rărit, iar peştii plutesc cu burta în sus din cauza lipsei de apă proaspătă.

   În loc ca presa să fie prezentă la recentul miting de salvare a lacului din Parcul Circului, s-a înghesuit să-i ţină isonul lui Oprescu, trâmbiţând marea sa revelaţie. Dormiţi, domnilor, în papuci, că, în curând, veţi călca şi pe iarba de pe fundul defunctului lac!

Cristian Lodroman

 

Publicat în "Aşii Români" pe 3 iunie 2009

Crin cu frunze de marijuana

   Fiica cea mică a preşedintelui Traian Băsescu a luat-o prin bălării, scăpând pe guriţa sa cu dicţie deficitară cum că, într-o anumită conjunctură, ar putea fi de acord cu legalizarea drogurilor uşoare în România, exemplificând cazul marijuanei.

   Nu-mi pot închipui cam care ar fi postura aceia din care EBA (brandul său electoral) ar putea consimţi ca amatorii de fumuri halucinogene să nu se mai ascundă prin WC-uri la o „piparoasă” din canabis, dar ştiu că a vorbit încă o dată când trebuia să tacă. L-a pocnit pe tat-su exact în moalele capului! Toţi adversarii politici ai lui Băse au luat foc, în special noul preşedinte al liberalilor, Crin Antonescu, care, după vocabularul suburban la care s-a dedat în faţa ziariştilor, părea atins de streche. El însuşi un candidat, dar la preşedinţie, Antonescu a apărut în faţa camerelor de filmat atât de răvăşit şi slobod la gură, încât am avut senzaţia că Domnia Sa se afla deja sub influenţa unui drog, mai degrabă injectat, decât fumat.

   Solicitat să-şi dea cu părerea pe marginea posibilului accept declarat al Elenei Băsescu referitor la canabis şi alte alea, fostul dulău din curtea lui Tăriceanu a-nceput să mârâie şi să latre tot felul de invective, chemând naţiunea la lupta cea mare împotriva şarlatanilor ce ne conduc ţara, recte Traian Băsescu, şi a piţipoancelor semnatare de legi şi decizii. Piţipoance! O fi dumnealui liberal, adică de dreapta, dar, de această dată, şi-a cam tras-o cu stângu’-n dreptu’! Bag de seamă că nu numai mezina preşedintelui de Stat a fost vizată, căci pluralul „piţipoance” le înregimentează pe toate amazoanele din preajma conducătorului, ce, în viziunea delicatului şi purului Crin, sunt toate nişte fufe. Să se fi gândit oare şi la Elena Udrea? Întreb, nu dau cu parul!

   Odorul lu’ tata, Elena, s-a scăpat în scutece, nimic de zis, dar, pe undeva, îi pot fi acordate circumstanţe atenuante, dat fiind faptul că abia coborâtă de pe podiumurile prezentărilor de modă n-a avut timp să-şi maturizeze creierii politici. În schimb, domnul (sunt curios câte doamne îl vor mai gratula astfel!) Antonescu s-a făcut de cacao rău de tot, iar virulenţa vocabularului uzitat îl va discredita mult timp de-acum încolo. Mai întâi de toate, liderul liberal a înfierat astfel accesul la funcţiile Statului şi la orice formă de conducere. Drepturile femeii, nu? Sigur, una precum colega sa de partid, Norica Nicolai, ar putea fi măgulită să se ştie inclusă în rândul…sexului frumos, dar cele mai multe ar putea avea reţineri pe viitor, ca nu cumva funcţia să fie asociată cu prostituţia, un alt termen plăcut şi rostit de PNL-istul şef. Apoi, din pură curiozitate, l-aş întreba pe Crin Antonescu în ce măsură mai este capabil să facă diferenţa dintre „piţipoancele” sale şi „ţiganca împuţită” a lui Traian Băsescu? Există una, dar nici aceasta nu-l favorizează! Preşedintele ţării a scăpat-o în particular, iar preşedintele de partid a spus-o răspicat, pe toate posturile de televiziune. Şi ar mai fi ceva, domnule Antonescu! Dacă creierii v-au luat-o razna, sufletul n-a simţit un junghi din înaltul Cerului, mai înainte de a voma fieros pe fiica sau soţia altcuiva?

   Orice s-ar spune, candidatul Crin Antonescu a făcut dovada că nu poate fi un preşedinte al tuturor românilor, după cum declarase anterior într-o tentativă de corecţie vizavi de mandatul lui Traian Băsescu. Că este sau nu misogin nu mai are importanţă! Faptul este consumat şi oricât va încerca să dreagă busuiocul, piţipoancele îl vor amenda la momentul oportun. Femeia poate ierta, dar nu va uita, iar dacă tot a trimis-o pe linia de centură, îi va pica la drum de seară cu lacrimi în aşternut!

Cristian Lodroman

 

Publicat în "Aşii Români" la 31 mai 2009