Se tot vehiculează ideea cum că exploatarea forestieră din România se află sub semnul creşterii fără precedent şi că din această cauză ne dispar pădurile văzând cu ochii. Nu-i adevărat! Nu acesta este motivul real ce modifică de la o zi la alta hărţile silvice. Cauza pentru care zonele împădurite şi-au restrâns suprafeţele derivă dintr-o logică simplă, elementară, tradusă prin întreruperea ciclului de regenerare. Când iei ceva, aparent mult, fără a pune la loc, acel ceva devine din ce în ce mai puţin, până la dispariţia sa totală.
Foarte adevărat este că necesarul de masă lemnoasă de pe piaţa internă se află pe o curbă ascendentă, în schimb cunoaşte un recul considerabil la export. În linii mari, balanţa continuă să fie echilibrată, doar că raportul dintre defrişare şi plantare are un rezultat categoric negativ. Din acest moment, păşim pe tărâmul politicii şi al legislativului! Voi respinge din start orice ridicat din umeri la modul: „Nu se poate face nimic!” Ba da!, şi trebuia făcut cu mult timp în urmă, anticipativ, câştigând astfel ani buni în perspectiva dezastrului iminent, un dezastru care nu poate fi redus doar la dispariţia pădurilor şi codrilor, ci şi la dezechilibrele din ecosistem, erodarea solurilor, modificări de climă, recrudescenţa poluării. Nu numai că am fi contracarat din vreme mult trâmbiţata exploatare feroce, dar la ora aceasta, când semnalele de alarmă sunt trase mai abitir decât apa la WC, pe locurile de unde au dispărut copacii, deja am fi avut o splendoare de puiet.
Vă propun un scenariu banal:
Eu, Minister, primesc o cerere din partea cuiva, care doreşte să înfiinţeze o firmă cu specificul pus în discuţie. Că-mi iau sau nu şpaga, am obligaţia să impun nişte reguli şi să stipulez câteva clauze contractuale, prin care să-l oblig la o exploatare bazată pe anumite precepte: Specie; vârstă; locaţie; cantitate; protejarea mediului, cu referire la esenţele rare şi aflate sub incidenţa legii, flora specifică arieratului, precum şi habitatul faunei. Bun! Păi, ia să vedem domnule X, câţi arbori culci matale la pământ într-o singură zi? O sută? În regulă! Cum-necum, după echipele cu joagăre şi topoare, vei asigura eşalonul secund pentru scosul buturugilor, plus o altă mână de oameni ce se vor ocupa cu plantarea de vlăstare, din acelaşi neam. Nu care cumva, în locul brazilor să mă trezesc pe versanţii munţilor cu duzi şi salcâmi! Nu te achiţi de obligaţii? Îţi blochez toate conturile, utilajele vor fi confiscate, iar averea personală, încropită din cea naţională, va trece la Stat, urmând ca diferenţele de calcul să le completezi cu niscavai zile de pârnaie, unde nu vei sta la şuete în faţa televizorului, ci vei avea o lopată în mână şi o remorcă de arbuşti după tine. Ştii ce ai de făcut! Până la eliberare, păduricea îşi recapătă teritoriul!
Mm!, ce spuneţi de asta?
Cum? A spus cineva că după o astfel de strategie ar creşte preţul masei lemnoase? Să fim serioşi! Chiar credeţi că în prezent este cu mult mai ieftină decât în alte ţări sau că patronii vor avea remuşcări după ce nu va mai fi nimic de defrişat? La tupeul lor, n-ar fi de mirare să ne bată obrazul afirmând: „V-am luat pădurile, dar de acum aveţi pârtii de schi şi plaje la poalele Carpaţilor!” Cineva tot va fi nevoit să suporte costurile suplimentare, dar dacă nu se vor regăsi în contabilitatea exploatatorilor şi a beneficiarilor, atunci le vom plăti noi toţi, prin fondurile alocate de către Stat pentru reîmpăduriri. Numai că, şi este bine ştiut, guvernanţii noştri nu au problemele de mediu pe lista priorităţilor, iar în rarele situaţii când catadicsesc să „rupă” din PIB câţiva firfirei, sumele sunt dezolant de mici, dar şi tardive.
Categoric, varianta cea mai simplă pentru a preîntâmpina un potenţial dezastru este aceea ca cel ce o cheleşte pe Mama Natură să o coafeze la loc. Nu trebuie admis nici un compromis! Implicarea Statului poate fi redusă doar la supraveghere şi la aplicarea legilor în vigoare, iar dacă acestea nu sunt eficiente, să elaboreze altele, compatibile cu cele europene. Norvegia poate fi un foarte bun exemplu. Pe vremea „împuşcatului”, legea era clară: „Cine taie un copac, va planta zece în loc!” Scurt şi la obiect, fără paragrafe, fără amendamente! Cu alte cuvinte, în urma drujbei, zece cazmale!
Cristian Lodroman
Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 16 martie 2009
