Obiectiv: Unitate Militară. Identificare: U.M. 0215. Locaţie: Zona de nord a Capitalei. Activitate: Secretă, că d-aia este obiectiv militar!
Cam atât se ştia până la Revoluţie despre ceea ce avea să rămână în memoria românilor cu numele de „doi şi-un sfert”. Din ‘89 încoace însă, se pare că nu i-a mai priit anonimatul, astfel că, periodic, revine în centrul atenţiei în diverse ipostaze. Nici acum nu se ştie exact cu ce anume se ocupă „2,15”, nici măcar cu titlu de aproximaţie, dar a fost creat un mit acoperit cu un voal misterios, brodat cu fire şi iţe mai mult sau mai puţin aurite. În principiu, ca orice UM, ar trebui să credem că are sarcina securităţii naţionale. Staţi puţin, că ceva nu se leagă în fraza anterioară! Am spus „securitate”? Da, probabil mă gândeam la atributul sinonim siguranţei! În fine, are o treabă cu Securitatea, care, printre altele, se referă şi la cea a poporului. Că se ocupă şi de cea individuală sau de grup, nu avem de unde şti. V-am spus că este un mister!
Vedeţi dumneavoastră!, nici despre celebra „Area 51” din inima Statelor Unite nu răzbat informaţii certe. Se presupune că în adâncuri, la nivelurile minus X şi Y sunt laboratoare secrete, că sunt OZN-uri, că pământenii stau la taclale, o cafea şi o partidă de „şeptică” cu extratereştrii, dar mai apare câte un oficial, însărcinat cu negările, cum că cerul n-a fost brăzdat de vreun avion construit cu tehnologie de pe planeta QWZ-13, fiind, de fapt, un prăpădit de balon meteorologic scăpat de sub control. Ee!, din Zona 2,15, nu decolează nicio muscă, deşi se află între cele două aeroporturi bucureştene! Laboratoarele instituţiei în cauză fac studii, dar de altă factură. Acolo, cică!, se cotrobăie. Prin dosare. Ale Securităţii! Se pare că, mai nou, se şi fac dosare. D’alea noi, pentru noi, cu oameni noi. Nu este o muncă uşoară! Cercetătorii de acolo sunt stresaţi şi obosiţi permanent, pentru că au de-a face cu fenomene paranormale. Unele dosare dispar, altele, de care nu s-a ştiut, apar, aşa, tam-nisam. Nu puţine au fost cazurile de năpârlire, când ghiduşele dosărele îşi făceau pierdute file vechi, pentru ca altele nou-nouţe să le ia locul, în funcţie de necesităţi.
Nebuloasa acestui serviciu secretos are şi o certitudine. Posturile de conducere, care sunt râvnite mai ceva decât un Rolls Royce cu faruri xenon. Odată ajunşi în staff, dau de putere. Oricât de piperniciţi or fi fost anterior învestirilor, muşchii celor aleşi îşi măresc volumul până la limita exploziei. Dosarele acelea sunt miraculoase! Manevrate cu grijă, drăgălite cum se cuvine şi scoase la lumină când oportunitatea o impune, fiţuicile transformă un biet colonel în ditamai suveranul, cu drept de execuţie.
Oo, dar vai!, cât de greu şi anevoios este drumul către o astfel de culme şi ce oameni destoinici şi cu UMeri laţi trebuie să-l împingă şi să-l menţină acolo sus, la vârful informaţiilor! Sigur, aceste eforturi nu vor rămâne nerăsplătite, ba, dimpotrivă! Nu trebuie să mănânce şi gura lor o pâine? O afacere bănoasă, un teren de câteva sute de hectare în cele mai scumpe zone ale Capitalei, un post bun şi călduţ pe eşichierul politic sau vreo combinaţie cu marile concerne transnaţionale pot fi recompense mai mult decât generoase. Totul depinde de un dosar sau de o informaţie „licurici”, care să apară şi să dispară la momentul 2,15.
Totuşi, la „doi şi-un sfert” se mai întâmplă şi accidente. Uneori, mai evadează de sub stricta vigilenţă câte o informaţie nărăvaşă, iar dacă apucă să zboare peste gardul securizat, pilotul de dosar, nevoit să se catapulteze, va trage după sine întreaga tărăşenie a corupţiei: nume, date, acţiuni şi sume. UMerii cad precum dominoul, dar imaginea de final este dezolantă. Oameni de onoare, oameni în uniformă, ofiţeri cu jurământ pe drapel se prăbuşesc în mizeria minciunii şi a corupţiei.
Cristian Lodroman
Cam atât se ştia până la Revoluţie despre ceea ce avea să rămână în memoria românilor cu numele de „doi şi-un sfert”. Din ‘89 încoace însă, se pare că nu i-a mai priit anonimatul, astfel că, periodic, revine în centrul atenţiei în diverse ipostaze. Nici acum nu se ştie exact cu ce anume se ocupă „2,15”, nici măcar cu titlu de aproximaţie, dar a fost creat un mit acoperit cu un voal misterios, brodat cu fire şi iţe mai mult sau mai puţin aurite. În principiu, ca orice UM, ar trebui să credem că are sarcina securităţii naţionale. Staţi puţin, că ceva nu se leagă în fraza anterioară! Am spus „securitate”? Da, probabil mă gândeam la atributul sinonim siguranţei! În fine, are o treabă cu Securitatea, care, printre altele, se referă şi la cea a poporului. Că se ocupă şi de cea individuală sau de grup, nu avem de unde şti. V-am spus că este un mister!
Vedeţi dumneavoastră!, nici despre celebra „Area 51” din inima Statelor Unite nu răzbat informaţii certe. Se presupune că în adâncuri, la nivelurile minus X şi Y sunt laboratoare secrete, că sunt OZN-uri, că pământenii stau la taclale, o cafea şi o partidă de „şeptică” cu extratereştrii, dar mai apare câte un oficial, însărcinat cu negările, cum că cerul n-a fost brăzdat de vreun avion construit cu tehnologie de pe planeta QWZ-13, fiind, de fapt, un prăpădit de balon meteorologic scăpat de sub control. Ee!, din Zona 2,15, nu decolează nicio muscă, deşi se află între cele două aeroporturi bucureştene! Laboratoarele instituţiei în cauză fac studii, dar de altă factură. Acolo, cică!, se cotrobăie. Prin dosare. Ale Securităţii! Se pare că, mai nou, se şi fac dosare. D’alea noi, pentru noi, cu oameni noi. Nu este o muncă uşoară! Cercetătorii de acolo sunt stresaţi şi obosiţi permanent, pentru că au de-a face cu fenomene paranormale. Unele dosare dispar, altele, de care nu s-a ştiut, apar, aşa, tam-nisam. Nu puţine au fost cazurile de năpârlire, când ghiduşele dosărele îşi făceau pierdute file vechi, pentru ca altele nou-nouţe să le ia locul, în funcţie de necesităţi.
Nebuloasa acestui serviciu secretos are şi o certitudine. Posturile de conducere, care sunt râvnite mai ceva decât un Rolls Royce cu faruri xenon. Odată ajunşi în staff, dau de putere. Oricât de piperniciţi or fi fost anterior învestirilor, muşchii celor aleşi îşi măresc volumul până la limita exploziei. Dosarele acelea sunt miraculoase! Manevrate cu grijă, drăgălite cum se cuvine şi scoase la lumină când oportunitatea o impune, fiţuicile transformă un biet colonel în ditamai suveranul, cu drept de execuţie.
Oo, dar vai!, cât de greu şi anevoios este drumul către o astfel de culme şi ce oameni destoinici şi cu UMeri laţi trebuie să-l împingă şi să-l menţină acolo sus, la vârful informaţiilor! Sigur, aceste eforturi nu vor rămâne nerăsplătite, ba, dimpotrivă! Nu trebuie să mănânce şi gura lor o pâine? O afacere bănoasă, un teren de câteva sute de hectare în cele mai scumpe zone ale Capitalei, un post bun şi călduţ pe eşichierul politic sau vreo combinaţie cu marile concerne transnaţionale pot fi recompense mai mult decât generoase. Totul depinde de un dosar sau de o informaţie „licurici”, care să apară şi să dispară la momentul 2,15.
Totuşi, la „doi şi-un sfert” se mai întâmplă şi accidente. Uneori, mai evadează de sub stricta vigilenţă câte o informaţie nărăvaşă, iar dacă apucă să zboare peste gardul securizat, pilotul de dosar, nevoit să se catapulteze, va trage după sine întreaga tărăşenie a corupţiei: nume, date, acţiuni şi sume. UMerii cad precum dominoul, dar imaginea de final este dezolantă. Oameni de onoare, oameni în uniformă, ofiţeri cu jurământ pe drapel se prăbuşesc în mizeria minciunii şi a corupţiei.
Cristian Lodroman
Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 29 martie 2009
