Cine cade-n plasă?

   Vă pricepeţi la pescuit? Eu, recunosc, nu am fost atins de microbul acesta, iar noţiunile mele sunt reduse doar la cele de bază: apă, undiţă, peşte. Am mai auzit de unele unelte, folosite pentru capturi piscicole mai bogate: setca şi năvodul. Din câte am înţeles, acestea sunt nişte plase, cu ochiuri dimensionate astfel încât să reţină peştii maturi, iar puietul să aibă şansa eliberării din nadă. Pare logic! Ce-i mare rămâne captiv, iar fâţele scapă de borş şi saramură.

   „Plasă” este termenul regăsit şi în limbajul poliţienesc, al pândarilor. Argoul are exact aceeaşi conotaţie, de capcană, fiind strategia favorită în tehnica filajului şi a arestărilor. Chiar dacă metaforicul face prima diferenţiere netă între plasa vardiştilor şi cea folosită de pescari, mai trebuie luat în calcul şi elementul eficienţă. În primul caz, trierea „recoltei” este condiţionată prin mărimea pătrăţelelor de ţesătură, dar în cel de-al doilea fenomenul are abateri frapante de la logica de care vorbeam, iar poliţia română este un exemplu tipic.

   Nu este niciun secret că România are probleme grave în ceea ce priveşte infracţionalitatea. De la micii găinari şi şuţii din genţi ori buzunare, până la traficanţii de carne vie şi de stupefiante, proxeneţi, şantajişti etc, practic, tot ce intră în componenta interlopă. Eforturile pentru a combate lumea tenebroasă a delincvenţilor nu numai că sunt rare, dar parcă nu au nici un spor!

   În acest context, vă rog să mă credeţi că sunt neputincios în a înţelege cum reuşesc să scape peştii mari din plasa cu ochiuri mici, iar plevuşca să rămână agăţată în haşurile mult prea mari pentru ea? Nu pricep! Ne sunt prezentate tot felul de descinderi ale mascaţilor, ale jandarmeriei ori ale poliţiei, ziua în amiaza mare sau în puterea nopţii, razii peste razii ce se lasă cu zeci de arestări, numai că, în final, din recolta bogată cu infractori rămân după zăbrele doar cei mici, pionii de sacrificiu, în timp ce barosanii sunt făcuţi scăpaţi, din lipsă de probe, erori de procedură şi alte tertipuri avocăţeşti. Din moment ce n-am auzit de nici un rechin al mafiei priponit după gratii, nici nu mă mai surprinde „abilitatea” orcilor şi a caşaloţilor de a se strecura printre ochiuleţele plasei. Oo, da! Veţi spune că acestea se vânează cu harponul. Aveţi dreptate!, iar în acest caz rateurile sunt scuzabile. Este imposibil să iei în colimator o pradă atât de mare când ai orbul găinilor sau când, din start, îţi lipseşte din dotare tocmai arma.

   Se vede de la o poştă că aşa-zisa luptă cu caracatiţa mafiotă şi cu exponenţii săi este o butaforie, o joacă de-a hoţii şi vardiştii pentru camerele TV. Rarele condamnări au şi acestea diverse „rezolvări” ulterioare. Un glaucom, un testicul ce se atrofiază pe motiv de detenţie, alergia la zeghe, o clismă sau o bătătură de la şlapi sunt considerate motive ce ţin de viaţă şi de moarte şi care impun tratamente în afara penitenciarului, lărgindu-se astfel, din nou, obsedantele ochiuri ale năvodului către libertate. Libertatea lor, dar condamnarea noastră la frică şi nesiguranţă!

   În concluzie, plasa nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte, ceea ce mă face să cred că cei ce iau „plasă” suntem noi, naivii şi credulii!

Cristian Lodroman

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 12 februarie 2009

Ce se întâmplă doctore?

  Întotdeauna am considerat actul medical drept cea mai nobilă profesie, iar pe medic l-am văzut ca pe micul Dumnezeu sau, mai bine spus, ca pe un releu între eternitatea Divină şi viaţa lumească. El este cel dintâi ce ne întâmpină şi tot el ne dă prima palmă peste fund pentru ca acel „Oaa!” să răsune în sala de naşteri, anunţându-ne astfel izbânda.

   Departe de a fi perfecţi şi pentru că viaţa are şicanele sale, mâinile binecuvântate ale medicului sunt pregătite să aline şi să repare ori de câte ori boala, suferinţa ori moartea ne târcolesc, din interior sau din exterior. El are dreptul de a interveni în creaţia Tatălui Ceresc, atât cât îi este permis, atât cât este posibil. Dincolo de limita lui „atât” nu poate trece. Nu poate dărui nici măcar o secundă de viaţă în plus, mai mult decât ne este scris în frunte!

   Goi venim pe lume, goi stăm în faţa medicului. Goi, dar cu speranţa vindecării! Pentru micul Dumnezeu toţi suntem la fel. Oare?  Organic, aşa s-ar părea! După cum nici doctorii nu sunt pe acelaşi calapod, diferenţele îşi intră în rol. Abaterile de la semnul egal sunt valabile şi de-o parte, şi de alta. Om fi noi deopotrivă în faţa Creatorului, dar Om este şi medicul. Un portofel dolofan sau o funcţie mai acătării îi stimulează la un alt nivel atenţia şi priceperea, iar diagnosticul va fi în funcţie de…evaluare. A trecut vremea pachetelor de ţigări şi a cafelei strecurate timid în buzunarul halatului alb, precum bacşişul dat frizerului. Nici măcar pentru eşalonul doi, al asistentelor, nu mai sunt considerate „perfuzii” forte. Acum se lucrează pe cash, în orice valută.

   Tot mai frecvente, erorile medicale stârnesc adevărate scandaluri. Pacienţi veniţi cu speranţa vindecării mor uitaţi sau nebăgaţi în seamă pe culoarele spitalelor, ori pe targa ce-i plimbă haotic de la o secţie la alta, de parcă viaţa nu este măsurată în secunde, ci în kilometri. Femei gravide aduse în ultimul ceas ca să-şi împlinească menirea nu mai apucă să ducă rodul pântecului în sânul familiei, ci, cu lacrimi de jale, îşi iau adio de la un suflet înălţat la Cer. O banală intervenţie chirurgicală poate deveni un coşmar. Nu vei şti dacă extirparea apendicului inflamat n-a fost de fapt un transplant, fiind înlocuit cu un pansament, cu o pensetă sau cu mănuşile de cauciuc. Mai are rost să reamintesc de acel nefericit rămas fără penis în urma unei operaţii relativ simple la „ouţe”? Nu!

   Se aude tot mai des despre malpraxis. Pacientul-victimă nu caută definiţia. El plăteşte cu sănătatea realitatea concretă. Cuvintele din dicţionar sunt seci şi inutile. Diagnosticul şi tratamentele greşite, atitudinea indiferentă şi inumană, uneori sadică, a celui ce i-a jurat lui Hipocrat credinţă în actul medical l-au condamnat la un handicap pe care nu-l merita. Sarcasmul zicalei „Mergi la doctor pe picioarele tale şi pleci cu ele înainte” face loc nesiguranţei şi fricii, din moment ce viaţa îţi este miza ruletei. Un stetoscop pus în dreptul inimii şi o privire nedumerită a medicului te fac să întrebi cu disperare:

„Ce se întâmplă, doctore, scap sau ba?” 

Cristian Lodroman 

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 10 februarie 2009

În numele Legii, Dreptatea-i o curvă!

   Cine îşi închipuie că veriga slabă a societăţii româneşti este justiţia se înşeală amarnic! Nu este echitabilă, dar este puternică şi parşivă! Balanţa dreptăţii nu are punctul zero, de echilibru, ci oscilează când pe un tas, când pe celălalt. Unitatea etalon este interesul. Dreptatea personificată nu este nici surdă şi nici nu are ochii acoperiţi. Ba, dimpotrivă! Aude până şi cea mai mută şoaptă, iar văzul îi este mai pătrunzător decât al unui aparat Roentgen. În schimb, este răbdătoare! Nu timpul este problema sa. Are suficient, fără limite. Amânarea este definitorie, dar instabilă. Oricând un interes mic poate fi înlocuit cu un altul mai mare şi mai profitabil.

   Dreptatea nu are prejudecăţi. Este o curvă de consum! Eşti potent, influent şi bogat? Poţi dispune de Ea la modul cel mai ordinar. Dacă este satisfăcută, capeţi tot ce pofteşti, plus discounturi. Nu te grăbi însă! Nu este pentru o noapte, două, ci pentru 1001. Ce-ţi oferă acum îţi va fi de folos mai târziu, după ce se spală şi se primeneşte pentru a nu fi bănuită că s-a tăvălit cu tine sub cearşaful de satin.

   Dreptatea este o nimfomană. Nu contează că eşti bărbat sau femeie, după cum lipsit de importanţă este şi numărul pretendenţilor ce se gudură pentru un simultan. Nimeni nu va rămâne pe afară odată incitat punctul de interes. Pentru cine este dotat, uşile vor fi larg deschise, cât mai încăpătoare şi cât mai avide de conturi lungi în cifre şi groase în teancuri. Precum un şahist de talie, are mutarea perfectă în dosarul oricui. O lege, un paragraf sau un alineat cu virgula pusă acolo unde numai ea ştie poate face mat orice contestaţie ulterioară.

   Dreptatea este impertinentă. Fiind puternică, nu se sfieşte să-şi etaleze nurii ziua, în amiaza mare. Nu este cocota drumului de seară. Ce rost ar avea să se ascundă? Hăţişurile pot fi camuflate la fel de bine, dacă nu chiar mai abitir!, şi când raza soarelui pretinde că luminează fiece ungher. Nu este proastă! Ştie că dacă vrei să ascunzi ceva cât mai bine, pune-l la vedere! Adevărul, fratele vitreg al Dreptăţii, va fi căutat întotdeauna în planul doi, printre rânduri ori pe coclauri.

   Dreptatea poate fi reală sau nălucă, perceptibilă sau utopică. Depinde de toane! Nu de suflet, că n-are! Pragmatismul este o virtute. Plebea, omul de rând, poate avea şansa unei firimituri, însă doar dintre cele căzute la vârful botinei. Niciodată nu va primi ceva din mâna-i cu degetele lungi şi ghearele lăcuite. Nevoiaşul nu intră în calcule, el fiind doar un apendic, o anexă la actul de justiţie. Problemele de viaţă şi de moarte nu o impresionează. Acel frate vitreg, Adevărul, oricând poate fi redefinit pe scara de alb şi negru.

   Dreptatea are o meteahnă. Nu suportă să fie contrazisă. Decizia sa trebuie să rămână irevocabilă, incontestabilă şi irefutabilă. Poate accepta compromisul frugal, atât timp cât nu este ameninţat fondul în cauză. Nuanţele sunt tolerate, cu predilecţie cele din sfera griului. A face afirmaţia cum că Dreptatea nu are dreptate este sinucidere curată! V-am spus că are la dispoziţie tot timpul din lume, iar rejudecarea judecării te poate duce în mormânt. Nu trageţi nădejdea că veţi muri cu Dreptatea-n braţe! Va fi doar năluca ei!

Cristian Lodroman

Publicat pe "Aşii români" şi pe AQVILA: 28 februarie 2009

Deşteaptă-te, române, şi culcă-te la loc!

   Imnul de Stat al României a fost înlocuit, motivat sau nu, odată cu Revoluţia (?) din ’89, ca prim pas către schimbările fundamentale ce aveau să vină. Vechiul „Tricolor” nu putea fi disociat de seceră şi ciocan, dar nici de holdele mănoase şi alte măreţe realizări ale regimului totalitar, simbolizate în stemă. Ehe!, acum nu mai avem nici secera, nici ciocanul, nici holdele şi nici „Tricolorul” lui Ciprian Porumbescu. De aproape 20 de ani trăim cu invitaţia unui Imn ce aduce mai degrabă cu un marş funebru: „Deşteaptă-te, române!”

   De deşteptat, parcă am mai ridicat pleoapa de pe ochi, nimic de zis, dar nu prea mult, se pare, din moment ce acelaşi ordin de a coborî din pat avea să fie reiterat câţiva ani mai târziu de trupa „Moromeţii”, nişte băieţi de băieţi, care, prin dansul crăcănat şi deştele băgate în ochi, ne strică somnul de dimineaţă poruncindu-ne fără loc de întors: „România, trezeşte-te!”

   Din capul locului vreau să lămuresc un lucru! Sub nici o formă nu voi întina prin băşcălie Imnul Naţional! Sunt român şi-mi iubesc ţara, cu bunele şi cu relele sale! Am însă dreptul la opinie personală în ceea ce priveşte acest „Deşteaptă-te!”, pentru care s-a optat fără referendum, fără un sondaj public, ci doar aşa, după cherem sau după inspiraţia rezultată din sinergia faptelor.

   Sunt din ce în ce mai dese opiniile cum că actualul Imn este…hmm!…să spunem nefericit, ori neinspirat ales! Părerile contra ţin, în primul rând, de ritm. Nu-l are pe acel „cu stângu’-n tobă”, specific marşului militar. Normal că nu! Deşi muzica i-a fost atribuită lui Anton Pann, s-a dovedit că melodia este de sorginte bisericească, fiind aceeaşi pe care se cânta un text religios: „Din sânul Maicii mele”. A doua obiecţie a specialiştilor reclamă lungimea textului (11 strofe), ceea ce-l face de două ori mai mare decât, spre exemplu, Marseilleza francezilor. Chiar dacă pe versurile lui Andrei Mureşanu (autorul de drept) s-a intervenit cu unele modificări, la ocaziile festive sunt interpretate strofele 1, 2, 4 şi 11, reducere prin care s-a dorit ca „Deşteaptă-te, române!” să nu se extindă până la…”Şi culcă-te la loc!”

   Totuşi, mai lipseşte ceva, dar îmi este greu să descriu în cuvinte o stare sufletească. Parcă nu are zvâc! Nu are strălucirea gloriei, oglindirea istoriei este translucidă şi de-a valma, iar mesajul arhaic este greu de înţeles şi de memorat. Trimiterea către Traian şi romanitate ţine mai degrabă de genetică, din moment ce absenţa lui Decebal nu ne defineşte complet, iar barbaria tiranilor nu este susţinută prin evocarea eroismului şi a sacrificiului neamului românesc. Un Imn Naţional trebuie să transmită vibraţie! La intonarea sa să simţi cum te înalţi trup şi suflet, să ţi se facă pielea de găină, să lăcrimezi cu faţa senină şi să ţii mâna la piept pentru ca inima să nu-ţi iasă afară!

   Nu am priceperea şi cu atât mai puţin veleităţi de muzicolog, dar nu-mi pot scoate din minte şi simţiri asocierea dintre „Rapsodia Română” a lui George Enescu şi versurile din „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” ale lui Mihai Eminescu. Mai simboluri decât cei doi „escu” pentru naţia noastră nu cred să existe!

   Şi morţii din mauzolee s-ar trezi în poziţie de drepţi la un asemenea Imn Naţional!

Cristian Lodroman

Publicat pe AQVILA: 5 februarie 2009

Scrisoarea Vs. SMS?

   Începând de marţi, 20 ianuarie, toate SMS-urile şi e-mailurile trimise sau recepţionate, precum şi istoricul personal al navigării pe Internet vor fi stocate în banca de date a operatorilor de telefonie mobilă şi a furnizorilor de servicii Internet, timp de minimum 6 luni. În detaliu. Numere de telefon (expeditor şi apelat), oră, text, IP-uri. Tot, tot, tot!

   La prima vedere, după cum ne este prezentată informaţia de către mass-media, ar trebui să ne alarmăm şi să ne zburlim către Legislativ, pe motiv că o astfel de lege nu face altceva decât să calce în picioare dreptul fiecăruia dintre noi la intimitate şi comunicare privată. Este, pentru români, o senzaţie de deja-vu. Până acum 20 de ani, Securitatea şi întregul său aparat represiv a fost a treia ureche într-o comunicare telefonică, fiindu-ne înregistrate până şi sfaturile culinare pe care le primeam de la mama când puneam barabule la prăjit. Ştiam prea bine că respiraţia tabagică suprapusă în receptor pe timpul convorbirii nu era a mamei, motiv pentru care amânam până la întâlnirea directă să-i spunem ultimul banc cu „gâjâitul”.

   La o a doua vedere, legea intrată în vigoare la data amintită mai sus (298 din 2008) este justificată de către politicieni ca măsură preventivă în lupta anti-teroristă. Mă voi detaşa de fierberea şi şcenaritele vehiculate prin presa românească şi am să privesc prin proprii-mi ochelari fondul problemei în cauză. Nu mai este nici un secret că organizaţiile teroriste, din întreaga lume, uzitează, de mult timp, de facilităţile IT, lansând cu maximă eficienţă pe Internet nu numai informaţii propagandistice sau cu scop diversionist, dar şi viruşi cărora le-au căzut victime atât serverele de siguranţă naţională şi ale unor mari companii, cât şi ale utilizatorilor lipsiţi de importanţă, ce au fost consideraţi victime colaterale. Am pomenit de victime şi este corect, pentru că, deja, putem spune lucrurilor pe nume: Avem de-a face cu un război informaţional. Oricărui posesor de calculator îi poate  fi furată Identitatea Personală (IP) în câteva secunde şi să devină, evident că fără să-şi dea seama!, o verigă în transmiterea de date, în timp ce autenticul terorist va rămâne la adăpostul anonimatului. Un e-mail troian va deschide căi nebănuite de accesare şi multiplicare de informaţii, precum şi viruşi ce, mai devreme sau mai târziu, işi vor atinge ţinta vizată. Metoda are aplicativitate, atenţie!, şi în cazul telefoniei mobile.

   Până să mă decid dacă Legea 298/2008 se justifică sau nu, vă propun să privim şi o altă faţetă a problemei, răsucind-o precum cubul lui Rubik. Pirateria. Nu, nu la legendarii corsari ai mărilor fac referire, deşi este încă de actualitate prin Somalia, ci despre furtul dreptului de autor din industria filmului şi a muzicii. Sunt de notorietate miile de site-uri, publice sau private, ce pun la dispoziţia membrilor săi fişiere aflate sunt sub incidenţa dreptului de autor. Gratuit sau contra unor cotizaţii modice, pot fi downloadate filme, muzică şi diverse aplicaţii pentru calculator, chiar înainte ca acestea să fi apărut oficial pe piaţă. Este un fenomen atât de păgubos, încât pierderile se exprimă în miliarde de dolari. Ar mai fi de pomenit „spam”-urile, acele reclame nedorite. Nu-mi vine să cred că n-aţi trecut prin stresul e-mailurilor cu trimitere către Viagra sau site-urile porno. Opa! Iată că am atins şi subiectul XXX! Deşi nu am intenţia de a zăbovi prea mult pe tema aceasta, nu putem face abstracţie de faptul că abundă Internet-ul cu materiale de acest gen. Dacă sunt dispus să închid un ochi pentru producţiile clasice, să le spunem normale, n-am să tolerez în veci abjecţiile în care sunt exploatate persoanele cu handicap, animalele sau copiii. Sper, cu toată fiinţa mea, ca Legea pusă în discuţie să fie un instrument prin care aceste anomalii să fie eradicate!

   Ee, acum tragem linie şi, adunând, să vedem dacă dracu-i atât de negru pe cât se agită unii să-l facă. Ne vor fi înregistrate  SMS-urile, e-mailurile şi traficul pe Internet. Nu-i bine! Autocenzura bate la uşă. Nu-i nici rău! Protecţia anti-teroristă şi a conturilor bancare pare confortabilă. În plus, mai trebuie spus ceva: Nici de această data România nu a descoperit roata şi mersul pe jos! În ţara democraţiei totale, americanii ştiu de mult timp că nu pot conta pe intimitatea comunicării, dar de fiecare dată când vociferează, hap!, poza cu Osama ben Laden le astupă gurile.

   Aşa că…poate este vremea să redescoperim plicul şi scrisoarea!? Par mai sigure!

Cristian Lodroman
 

 Publicat pe AQVILA: 22 ianuarie 2009